A fost nevoie de zeci de bătălii pierdute, de umilințe publice, naționale și internaționale, de compromiterea procesului electoral pentru ca la nivelul elitei politice să se recunoască și să se interiorizeze faptul că România a fost învinsă în confruntarea cu Rusia.
După 1990, doctrinarii FSN, moștenitorii Partidului Comunist, aveau nevoie de un mesaj puternic prin care să păstreze coeziunea națională în rândul unei populații abrutizate de totalitarism, bolnavă și săracă.
În vecinătatea României, Iugoslavia se destrăma, confruntările între comunități, grupări naționaliste și religioase deveniseră violente. Mureau zeci de oameni. Tensiunile provocau distrugere, migrație și teroare.
Prăbușirea comunismului a dus la reactivarea unor frustrări de tot felul, dar și contestarea sistemelor statale. Astfel de mișcări au apărut nu numai în fosta Iugoslavie. Cehoslovacia se destramă pe parcursul anului 1992, formându-se două state separate, iar în URSS, fostele republici își anunță independența, dezintegrarea Uniunii Sovietice având loc în august 1991.
România nu a fost ocolită de confruntări, martie 1990, tensiunile și violențele de la Târgu Mureș dintre maghiari și români au fost foarte aproape să ducă la un conflict pe scară largă.
Soluția politică pentru salvarea unității naționale, amenințată de dinamismul schimbărilor din Europa, după prăbușirea comunismului, a fost, la acea vreme, naționalismul agresiv.
Ion Iliescu, Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu și alți lideri din noul cerc de putere instituit după îndepărtarea lui Ceaușescu au ales să pedaleze pe naționalism pentru păstrarea coeziunii sociale. Ce altceva putea să unească o populație dezorientată de schimbarea brutală a unui sistem politic? Era nevoie de o nouă fantasmă care să înlocuiască Epoca de Aur a comunismului.
Astfel, Iliescu și asociații săi au încurajat apariția unor organizații și partide naționaliste, a zeci de publicații radicale, cu mesaje puternic anti-maghiare, antisemite și rasiste, cele mai importante fiind “România Mare”, condusă de Eugen Barbu și Vadim Tudor, “Europa”, “Românul”, “Dimineața” și altele.
Extremismul politic a fost încurajat de conducerea României vreme de peste un deceniu, sub această cupolă strângându-se foști lideri comuniști, oameni care au lucrat în vechiul sistem și nostalgici ai vechiului regim.
În momentul în care Rusia începe să-și revină după șocul prăbușirii URSS, iar la Moscova apare curentul politic al recuperării vechii influențe atât asupra fostelor republici sovietice care deveniseră independente, cât și asupra estului Europei, oamenii Kremlinului au refăcut legăturile cu cei din zona naționalist-radicală, se știau din comunism.
Rusia era prea slabă, România pornise pe un alt drum, iar nimeni de la București nu considera Moscova vreun mare pericol. Intrarea în NATO, în 2004, urmată de aderarea la Uniunea Europeană trei ani mai târziu au însemnat o ieșire totală, fără întoarcere, de sub influența Rusiei, subiectul fiind închis. Cel puțin acesta a fost mesajul oficial, cu puține excepții, una fiind fostul președinte Traian Băsescu.
Refacerea rețelelor
Vladimir Putin, noul țar, venit la putere la sfârșitul anului 1999, avea alte gânduri. La început nu avea resurse, economia Rusiei fiind la pământ. Țara era condusă de o mână de oligarhi care acaparaseră resursele, companiile și întreaga administrație.
Imediat după ce și-a consolidat puterea, preluând controlul mogulilor, Putin a început să viseze la un nou imperiu.
Faptul că președintele Nicușor Dan recunoaște că de peste un deceniu, România e o țintă pentru Rusia e o premieră. Niciun lider politic important nu a vorbit despre acest lucru.
Nu numai că reprezentanții Kremlinului au reușit să refacă vechile rețele de influență, folosindu-se de foști lideri politici și persoane publice, cum ar fi Adrian Năstase, Adrian Severin, Cozmin Gușă, Ion Cristoiu, Roșca Stănescu și mulți alții, dar a reușit să creeze și o mișcare politică importantă, după încercări succesive, care astăzi modelează discursul public și amenință continuu stabilitatea politică, economică și socială a României.
La peisajul sumbru se adaugă și infiltrările din agențiile de informații, justiție, instituții și companii publice astfel că avem imaginea unui sistem statal făcut șvaițer de acțiunile ostile ale Rusiei, fără reacții consistente din partea României. Nici n-ar avea cine.
Cine luptă cu un pericol inexistent?
Strategia victorioasă a Kremlinului a fost să răspândească la nivelul serviciilor secrete și, apoi, la nivelul decidenților politici ideea că populației trebuie să-i fie transmise frecvent mesaje de liniștire, evitându-se discursuri care prezintă realitatea pentru a nu speria, astfel încât la nivelul publicului larg, amenințarea Rusiei să nu fie percepută ca una concretă, reală, palpabilă, ci ca una nedefinită, îndepărtată, fără formă și consistență, inofensivă.
Rețelele Rusiei, infiltrate adânc în instituțiile din România au promovat ideea că țării noastre nu i se poate întâmpla nimic pentru că e membră NATO și UE. În ultimii zece ani, acesta a fost mesajul dominant venit dinspre decidenții politici înspre societate, de la nivel de președinte, miniștri, în jos, și până la șefi de agenții de informații, pericolul Rusiei fiind minimalizat și marginalizat, îndepărtat din dezbaterile publice.
Kremlinul a reușit să inducă mesajul la un nivel atât de înalt încât a paralizat orice acțiune instituțională împotriva Rusiei. Ce om zdravăn la cap se apucă să lupte cu un pericol inexistent, cum anunțau de câte ori aveau ocazia liderii politici?
Un raport șocant
Dacă analizați evenimentele din jurul datei de 24 noiembrie, care au dus în final la anularea in extremis a alegerilor, veți observa o paralizie instituțională totală, atât la nivelul serviciilor de informații, dar și la nivelul BEC, AEP, ANCOM, CNA, guvern și președinte.
O mare parte a publicului vedea că se întâmplă ceva, dar nimeni nu reacționa pentru că ideea generală era că totul e în regulă, nu există niciun pericol.
În data de 12 noiembrie, la Comisia parlamentară de control al SRI sosește un raport al agenției în care deputații și senatorii au fost anunțați, de asemenea că nu există niciun pericol, nu există interferențe ale Rusiei în procesul electoral.
“Ca urmare a sesizării Comisiei de control şi supraveghere asupra activității SRI cu privire la alegațiile din spațiul public referitoare la existența pe teritoriul României a unor entități statale sau non-statale care pot afecta/influența procesul democratic al alegerilor prezidențiale şi parlamentare, având în vedere solicitarea Comisiei către SRI şi răspunsul Serviciului către Comisie, doresc să fac următoarele precizări: până în prezent nu au fost identificate elemente de conținut specifice campaniilor de propagandă sau dezinformare orchestrate de actori externi ostili la adresa României”, a anunțat Ioan Chirteș, senator PNL la acea vreme, șeful comisiei parlamentare.
După doar zece luni, noul președinte anunță oficial că țara noastră e o țintă a războiului hibrid purtat de Rusia și nu de ieri de azi, ci de un deceniu.
Doar din această contradicție se poate observa cât de gravă e situația și cât de lipsită de apărare e România. Chiar și astăzi mai sunt oficiali care răspândesc mesajul de anesteziere a populației că nimic rău nu se poate întâmpla pentru că suntem în NATO și UE.
La umbra acestui mesaj s-a dezvoltat o rețea de partide infiltrate cu agenți de influență ai Rusiei, a crescut un guru al Moscovei, protejat vreme îndelungată de persoane din serviciile de informații naționale, și, nederanjate, acționează zeci de grupări care subminează democrația și statul de drept, așteptând momentul oportun pentru a prelua puterea prin furtul alegerilor sau cu forța pentru a se închina din nou la marele stăpân de la răsărit.