80 de ani fără Basarabia. Între interesul național și ascultarea față de Berlin

Petrișor Gabriel Peiu este doctor al Universității Politehnica din București (1996), a fost consilier al premierului Radu Vasile (1998-1999) și al premierului Adrian Nastase (2001-2002), subsecretar de stat pentru politici economice (2002-2003) și vicepreședinte al Agentiei pentru Investiții Străine (2003-2004). Este coordonator al Departamentului de Analize Economice al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN).

80 de ani fără Basarabia –  tablou trist cu politicienii români întâlnindu-se, prin anticamerele din Berlin, cu nacealnicii chișinăueni și primind de la aceștia din urmă cărți de vizită cu adrese de email pe mail.ru…

Din ziua de 27 august 1991, teritoriul dintre Prut și Nistru nu mai face parte din URSS și este recunoscut, împreună cu Transnistria, ca formând statul independent Republica Moldova. Practic, începând cu 27 august 1991, fiecare zi în care Basarabia nu este în componența României se datorează impotenței conducătorilor României și vicleniei conducătorilor de la Chișinău, nicidecum vreunei ocupații străine.

Istoria existenței statului Republica Moldova este o cronologie de eșecuri uluitoare, în vreme ce România a tot crescut continuu în ultimii 20 de ani. Pentru cine se mai întreabă încă dacă statul Republica Moldova este un succes sau nu, răspunsul se află în graficul de mai jos:

Sursa: AICI

Republica Moldova a stat practic pe loc după 1990, timp în care restul globului și-a triplat economia raportată la populație, iar România și-a crescut-o de peste 6 ori. Dar, cu toate acestea, Basarabia se află încă în afara țării.

Și dacă este comod să nu vedem lipsa de viziune, de curaj și de inteligență a tuturor conducătorilor de la București care au ocolit marea problemă a reunificării națiunii, putem să acceptăm argumentul că regimurile Snegur, Lucinschi sau Voronin erau ostile României. Dar asta numai pentru propria noastră amăgire. Căci altfel cum putem explica faptul că atunci când Piotr Lucinschi a primit cetăţenia română, fix acum doi ani, pe 18 iunie 2018, documentul i-a fost înmânat de către ex-preşedintele Emil Constantinescu?

Totuși, istoria Basarabiei în afara României are un punct de cotitură: ziua de 25 septembrie 2009, atunci când la Chișinău a fost investit guvernul Filat I, rezultat al așa-zisei Alianțe pentru Integrare Europeană, formată din Partidul Liberal Democrat al lui Vladimir Filat, Partidul Democrat al lui Vladimir Plahotniuc și Partidul Liberal (unionist) al lui Mihai Ghimpu. Începând cu acea dată, Bucureștiul a demarat o campanie masivă de asistență și încurajare a regimului de la Chișinău.

Dacă am converti în bani sprijinul dat de România către Republica Moldova după 2009, am ajunge la uluitoarea cifră de jumătate de miliard de dolari, imensă pentru o țară care era în toiul unei crize majore. Pentru ce s-au cheltuit acei bani? Pentru reunificarea națiunii române? Pentru sprijinirea cauzei unioniste de dincolo de Prut? A făcut regimul lui Filat sau regimul lui Plahotniuc vreun singur gest în sensul Unirii? Nu, niciodată. În mod repetat și sfidător, toți oficialii de la Chișinău (cu notabila excepție a lui Mihai Ghimpu) au respins permanent orice referire la reunificare, la un viitor comun cu România. Limba română, maternă pentru mai mult de 8 din 10 cetățeni moldoveni a fost denumită batjocoritor „limba de stat”, „limba noastră” sau chiar „limba moldovenească”. Singura opțiune strategică pe care au afișat-o guvernanții moldoveni, atât sub bagheta lui Filat cât și sub pulpana lui Plahotniuc, a fost… integrarea europeană. Cam la fel ca sârbii. Și atunci, mă întreb: de ce nu a finanțat România regimul de la Belgrad?

Pentru a fi și mai clar: conducătorii României au sabotat cât de mult au putut singurul partid parlamentar unionist de la Chișinău, Partidul Liberal. Numai pentru a-i face pe plac oligarhului Filat sau oligarhului Plahotniuc. Și dacă Bucureștiului nu i-a reușit prea tare creșterea sentimentului unionist de dincolo de Prut, i-a reușit perfect distrugerea singurului partid unionist de acolo: astăzi, din Partidul Liberal au răsărit mai multe partide, cele mai vizibile aflându-se în jur de 1, maxim 2% din intențiile de vot, departe-departe de pragul de 6% de intrare în Parlament. Bravo diplomației, serviciilor secrete și politicii de la București: au reușit să îngroape unionismul din Basarabia cheltuind pentru asta o jumătate de miliard de dolari. Și acordând cetățenia română pentru mai mult de o treime din cetățenii moldoveni. Asta da, performanță, nu? Oare cum s-a ajuns aici?

Istoria este rotundă și adeseori se repetă, mulți au spus-o. Și se poate verifica și în cazul nostru. Pe 23 august 1939 s-a semnat, la Moscova, un tratat de neagresiune între Uniunea Sovietică și Germania nazistă,  de către șeful guvernului și ministrul de externe al URSS, Veaceslav Molotov și de către ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin. După mai puțin de un an, la 26 iunie 1940, tot la Moscova, ministrul României în URSS, Gheorghe Davidescu, este primit de ministrul de Externe sovietic, același blestemat Veaceslav Molotov, care îi remite nota ultimativă prin care U.R.S.S. cerea Basarabia şi nordul Bucovinei. Orice om cu scaun la cap înțelege că României i s-a luat o șeptime din teritoriul național în urma unei înțelegeri dintre Moscova și Berlin. Putem să vorbim mult și bine despre starea deplorabilă în care se găsea armata română în 1940, despre lipsa de susținere populară pentru regimul autocratic al regelui Carol al II-lea, despre imensa putere militară a sovietelor, dar, până la urmă răpirea Basarabiei din 1940 este rezultatul unei înțelegeri ruso-germane.

Pe 25 septembrie 2009, Vladmir Filat a preluat puterea la Chișinău, conducând republica cu o mână de fier până la arestarea sa de către rivalul Plahotniuc, pe 15 octombrie 2015. Cum de a putut Filat să își impună regimul personal atât de repede și de total? Cine l-a sprijinit? Păi în mod ciudat, România l-a sprijinit pe Filat să își dubleze scorul electoral în numai un an: de la 15 mandate în aprilie 2009, la 18 mandate în septembrie 2009 și la 32 de mandate în 28 noiembrie 2010! Cum? Simplu: cu trei săptămâni înainte de alegerile din 2010, pe 8 noiembrie 2010, România (prin ministrul său de externe Baconschi) îi făcea cadou un „Tratat privind regimul frontierei de stat”, prin care recunoștea frontiera dintre cele două state. Cu ocazia semnării infamului tratat, pe care parlamentul de la București nu l-a ratificat niciodată, din fericire, Vladimir Filat recunoștea că primise moștenire acest obiectiv de la regimul Voronin: „Semnarea acestui tratat nu este altceva decât finalitatea muncii pe care am depus-o în acest an, de altfel, lucrul la tratat a demarat în 2003, muncă ce a avut un început atunci când am convenit că în relaţiile noastre ne vom baza pe obiective propuse şi deschiderea necesară în implementare”. (Sursa: AICI ) Acum trebuie să vă mărturisesc ceva: fiind un critic vechi și sârguincios al actului criminal de semnare a acestui tratat înjositor, autorii actului respectiv (despre care știu că nu le lipsește nici inteligența, nici patriotismul) au ținut să se justifice prin faptul că au „cedat presiunilor” făcute de către cancelarul german Angela Merkel. Da, da, ați citit bine: românii care au lucrat și semnat acel tratat susțin că au făcut-o pentru a o mulțumi pe Angela Merkel, mare susținătoare a lui Vladimir Filat.

Evident că actul semnării odiosului tratat de frontieră a reprezentat și semnalul public că România respinge singurul partid unionist din republică, partid care a demascat violent mascarada statalismului moldovenist. Ca urmare a sprijinului de la București și Berlin pentru Filat, unioniștii lui Ghimpu au pierdut o cincime din mandate: de la 15 în 2009 la doar 12 în 2010.

Acum, poate vă întrebați dacă este adevărat că Merkel a cerut Bucureștiului să semneze un „tratat de frontieră” cu Republica Moldova? Eu am renunțat să mă mai întreb pe 22 august 2012, când a avut loc vizita oficială la Chișinău a cancelarului Republicii Federale a Germaniei. Da, Angela Merkel i-a făcut o vizită premierului Vladimir Filat, prilej cu care a afirmat două lucruri: că sprijină „integrarea europeană” a republicii și că se va implica în rezolvarea „conflictului transnistrean”. (Sursa: AICI) . Ca urmare a promisiunilor lui Merkel de „integrare europeană”, soluția unionistă a dispărut practic de la Chișinău. Dacă Berlinul „ne va adera” la UE, ce nevoie mai avem de unire, se întreba fiecare politician moldovean ? Era perioada în care Filat îi dădea ironic sfaturi premierului Boc despre buna guvernare…

Oameni buni, știți câte vizite oficiale a făcut Angela Merkel la București? Una singură, în octombrie 2010! Adică Merkel a fost la fel de des la noi ca și la Chișinău, deși noi stăm neclintiți alături de Germania la fiecare decizie din UE.

Apoi, știți ce n-a mai observat nimeni de la București? Deși suntem cei mai mari sponsori financiari ai Republicii Moldova, deși suntem cel mai mare partener comercial al aceleiași republici și deși vorbim aceeași limbă cu cetățenii moldoveni, niciun politician de la noi n-a avut curajul să se implice în negocierea unui soluții pentru Transnistria, nefiind parte în formatul de negociere „5+2”. Dar Germania, care e departe de a fi vecină cu Republica Moldova, care e departe de a fi importantă comercial pentru basarabeni, care nu dă mai nimic Chișinăului, a avut ambiția de a se implica în rezolvarea aceluiași conflict, deși nici ea nu este parte a formatului „5+2”. Și cu cine negociază Germania viitorul Transnistriei? Cu România, aliatul din NATO al Berlinului? Ei aș, ți-ai găsit! Nu, Germania negociază Transnistria cu … Rusia, desigur. Și nu de ieri, ci din 2010, când,  la palatul Meseberg, de lângă Berlin, fostul preşedinte al Rusiei, Medvedev, se arătase de acord să contribuie împreună cu Angela Merkel la soluţionarea conflictului transnistrean.

Singura problemuță pentru susținerea teutonă a lui Filat a fost un mizilic de 1 miliard de dolari, furați de cooperativa Filat – Ilan Șor de la Banca Națională a Moldovei, prin intermediul băncilor comerciale. Ei, asta da lovitură pe frontul integrării europene: Filat a furat fix o șeptime din PIB-ul al micii sale republici, motiv să fie declarat mândrul autor al „jafului secolulului”. Într-adevăr, să furi un miliard de dolari dintr-un stat care produce șapte miliarde și care avea deficit comercial de două miliarde de dolari e o performanță de calibru european.

A, nu v-am spus când se fura miliardul de dolari: fix pe 24-25 noiembrie 2014, cu doar trei zile înainte ca noul președinte al României, Klaus Iohannis, aflat în campanie electorală pro-Filat la Chișinău, să-l viziteze pe oligarhul moldovean la sediul propriului său partid, PLDM! Iarăși, ca să fie clar pe cine susținea Klaus Iohannis la Chișinău, să nu avem cumva dubii: “Romania va sprijini, ca si pana acum, aderarea, sustinand interesele republicii Moldova in fata UE”, a spus Klaus Iohannis. “Aderarea Moldovei e un proiect national al Romaniei. Imi doresc mult sa se intample in perioada mandatului meu de presedinte. (Sursa: AICI). Hai să ne grăbim, totuși, cu aderarea la UE a micii republici, mai sunt doar patru ani de mandat Iohannis.

Și, totuși, un mic drăcușor nu-mi dă pace să pun două întrebări: Oare președintele ales al României nu fusese informat de către nimeni din serviciile de la București de jaful tocmai petrecut la Chișinău? Dar oare președintele ales al României să nu fi fost informat că denumirea corectă (pentru orice român), a teritoriului dintre Prut și Nistru, este „Republica Moldova”, nicidecum „Moldova”? În fine, astea, probabil, s-au arhivat demult la Cotroceni. Mai ales că, după alegerile din 2014, noul guvern de la Chișinău s-a format sub bagheta adevăratului stăpân: Christoff Heusgen, consilierul de politică externă al Angelei Merkel, s-a dus la Chișinău în februarie 2015 cu câteva zile înainte de formarea noului guvern Filat-Plahotniuc, care s-a făcut prin excluderea unioniștilor din Partidul Liberal. (Sursa: AICI).

A mai trecut un timp și, în octombrie 2015, s-a făcut rocada oligarhilor la Chișinău și Vladimir Filat s-a dus la închisoare, în locul lui venind celălalt Vladimir, Plahotniuc. Care a domnit nestingherit încă 4 ani, până în 8 iunie 2019, când a fost alungat de la putere. Prin voința poporului? Prin eforturile Bucureștiului? Nici gând! Oligarhul a fost alungat de eforturile conjugate ale vicepremierului rus, Dmitry Nikolayevich Kozak, și ale comisarului european pentru extindere, austriacul Jahannes Hahn, care i-au dus împreună lui Plahotniuc firmanul de alungare din domnie.

În prealabil, protectoarea Angela Merkel insistase ca noul Filat al republicii, Maia Sandu, să facă o coaliție de guvernare cu socialiștii pro-ruși ai lui Igor Dodon. Nici Berlinul, nici Bruxelles-ul n-au găsit de cuviință să înștiințeze Bucureștiul despre acest demers comun, astfel încât ai noștri populari (liberali) au aflat de la televizor că membrii Partidului Popular European (de la PAS-ul Maiei Sandu și de la PDA-ul lui Andrei Năstase) și-au unit forțele tocmai cu socialiștii kremlinofili pentru alungarea  oligarhului cel rău. Inspirată mișcare, n-am ce zice: în numai căteva luni, Andrei Năstase a pierdut primăria din Chișinău iar Maia Sandu a fost alungată din guvern, cu toți „pro-europenii” ei!

Nu-i nimic, între timp suporterii români ai Maiei Sandu (PNL) au ajuns să guverneze la București, motiv să se refacă vechea poveste de iubire germană, de data asta cu Maia Sandu în rolul lui Vladimir Filat! Obiectivul urmărit este de un senzațional aparte: forțele reunite ale Maiei Sandu, ale lui Plahotniuc (reprezentat de finul acestuia, Andrian Candu) și ale hoțului miliardului, Ilan Șor, să îi alunge de la guvernare pe socialiștii lui Dodon, aliați cu fostul premier al lui Plahotniuc, Pavel Filip! Iscusita inițiativa germano-română este, probabil, gândită de un geniu politic fără asemănare: Maia Sandu se aliază cu Dodon pentru a-l alunga pe Plahotniuc pentru ca, peste numai un an, să se alieze cu Plahotniuc pentru a-l alunga pe Dodon. Ar fi de râs dacă nu ar fi de plâns… Și ca să nu zică un cârcotaș ca mine că a trecut un an de pomană, în acest an a fost eliberat unul din cei doi lideri ai jafului de un miliard de dolari (Vladmir Filat) și a fost adus în tabăra „pro-europenilor” celălalt lider, Ilan Șor. (Sursa: AICI)  Good lack, Maia! ”, ca să citez reputata instituție de presă Deutsche Welle (finanțată de guvernul Merkel) citându-l pe Igor Dodon..

Pentru a nu rămâne cu vreo impresie doar artistică despre perioada 2009-2020, de când Germania supervizează politica de la Chișinău, să trecem un pic și la cifre. Pentru început hai să vedem cum arată performanța economică a republicii sub inspirație germană: creșterea economică este la nivelul mediei mondiale și mult sub cea a Georgiei, de care Germania nu se preocupă deloc:

Pentru a întări imaginea de succes nemțesc, să mai spunem că la Chișinău s-a furat într-o singură zi un miliard de dolari, că la judecătoriile raionale ale republicii s-au spălat vreo 20 de miliarde de dolari de către firmele rusești, că republica are un deficit de cont curent de 10% din PIB (nemaiîntâlnit în Europa), că republica are un deficit comercial de 2,6 miliarde de dolari (peste o cincime din PIB,  pondere nemaiîntâlnită în Europa). Să mai spunem, în fine, că Republica Moldova se află pe ultimul loc în Europa ca performanță economică (PIB/locuitor în prețuri comparbile, locul 124 din lume) și că este statul din care o treime din locuitori au plecat!

Și, totuși, Bucureștiul nu pare descurajat: președintele, guvernul și partidele de opoziție sprijină „integrarea europeană” a Republicii Moldova. România oficială și oficioasă este încolonată în spatele Maiei Sandu. România nu are ca obicetiv reunirea cu Basarabia. România ignoră cu desăvârșire opțiunea unionistă și boicotează politicienii unioniști de la Chișinău. Am avut curiozitatea să îi întreb aproape pe toți politicienii noștri importanți de ce ignoră reunificarea cu Basarabia și toți mi-au răspuns același lucru: „Nu vrea Germania!”. Nu îmi mai rămâne decât să pun două întrebări: Dar a spus vreodată România Germaniei că își dorește reunirea cu Basarabia? Dar a spus vreodată România basarabenilor că își dorește reunirea cu Basarabia?

80 de ani fără Basarabia –  tablou trist cu politicienii români întâlnindu-se, prin anticamerele din Berlin, cu nacealnicii chișinăueni și primind de la aceștia din urmă cărți de vizită cu adrese de email pe mail.ru…