Pretenția președintelui SUA că a obținut o „pace eternă” în Orientul Mijlociu pare prea frumoasă ca să fie adevărată. Există însă șanse reale pentru asta?
Eliberarea ostaticilor. Sfârșitul războiului sângeros de doi ani din Gaza. Și, nu în ultimul rând, zorii unei „păci eterne” în Orientul Mijlociu. Acestea sunt promisiuni uriașe, dar exact cu ele a ieșit Donald Trump luni seară la Casa Albă. Alături de el, premierul israelian părea vizibil stingher, dar în deplin acord, după ceea ce Trump a descris drept o „discuție lungă și puternică”.
Potrivit președintelui american, chiar și Hamas ar fi dispus să accepte propunerea. Aceștia au „un mare respect” pentru națiunile arabe din jur și vor „să ducă treaba la bun sfârșit”, a spus Trump.
Un plan ambițios cu șanse incerte
Este, fără îndoială, un moment de cotitură, arată jurnaliștii The Telegraph. Dar ce șanse are să reușească planul în 20 de puncte al Casei Albe pentru Gaza și pentru Orientul Mijlociu în ansamblu?
Puțini pariori ar risca pe termen scurt sau lung, ținând cont de istoria regiunii. De la votul ONU din noiembrie 1947 privind crearea statului Israel, țara a fost prinsă într-un conflict aproape permanent - actualul război din Gaza și masacrul din 7 octombrie fiind doar ultimele episoade.
Totuși, planul este considerat cel mai bine structurat de la începutul războiului și nu e lipsit de speranță.
Trump, președinte al „Consiliului Păcii”
Punctul forte al planului pare a fi adăugarea surprinzătoare a lui Trump însuși ca președinte al „Consiliului Păcii” - organismul care va administra Gaza până când Autoritatea Palestiniană va fi suficient reformată și consolidată pentru a prelua conducerea.
Inițial, funcția urma să-i revină lui Tony Blair, fost premier britanic. Însă prezența lui Trump în fruntea mesei oferă o garanție americană pe care puțini își permit s-o ignore.
De altfel, există suspiciunea că cererea ar fi venit chiar din partea țărilor arabe, care se temeau că Israelul ar putea relua războiul imediat după eliberarea ostaticilor - așa cum s-a întâmplat în martie.
Modelul Acordului din Vinerea Mare
Planul este redactat cu atenție și poartă amprenta lui Blair. El se inspiră mult din Acordul din Vinerea Mare, care a adus pacea în Irlanda de Nord, cel mai important succes politic britanic al ultimelor decenii.
Ambele documente au un element esențial: dinamismul. În locul unui set fix de propuneri, ele oferă recompense care cresc treptat, pe măsură ce încrederea se construiește prin fapte, nu prin vorbe.
Chiar și limbajul este asemănător. Așa cum IRA a fost rugată să nu-și predea armele, ci să le pună deoparte, la fel prevede și planul pentru Gaza.
Amnistie și pentru Netanyahu?
O altă asemănare cu Irlanda de Nord este ideea unei amnistii pentru teroriști. Planul nu o menționează explicit, dar nu ar fi exclus ca, în schimbul implementării, Curtea Penală Internațională să renunțe la mandatul de arestare pe numele lui Netanyahu.
Documentul vorbește și despre „dialog interconfesional” - un proces bazat pe „toleranță și coexistență pașnică, menit să schimbe mentalități și narațiuni”.
Problema statului palestinian
Planul atinge și cel mai delicat punct - crearea unui stat palestinian - printr-un mecanism inspirat tot de Blair. Exact cum perspectiva unei „Irlande Unite” a fost menționată în Acordul din Vinerea Mare, aici se vorbește despre statalitatea palestiniană ca posibilitate pe termen lung.
„Dacă reformează și guvernează pașnic, condițiile ar putea fi, în sfârșit, create pentru un drum credibil către autodeterminare și statalitate palestiniană, pe care o recunoaștem ca aspirație a poporului palestinian”, arată documentul.
Întrebarea finală: chiar va funcționa?
Chiar dacă planul are atuuri, succesul său rămâne incert. Ar fi sortit eșecului din start dacă Hamas refuză să participe. Retragerea treptată a Israelului sau promisiunea unei amnistii s-ar putea dovedi insuficiente pentru militanții care visează la martiriu.
La fel de problematic este Netanyahu. Renumit pentru abilitatea de a spune un lucru și a face altul, el le-a promis alegătorilor că nu va accepta niciodată un stat palestinian. De asemenea, ar trebui să accepte ideea ca Autoritatea Palestiniană să preia atât Cisiordania, cât și Gaza, și să renunțe la anexări și colonizări.
Acestea sunt sacrificii majore, greu de asumat pentru un lider dependent de sprijinul partidelor de dreapta. În final, Netanyahu ar putea decide că e prea scump să-și piardă coaliția și să aleagă, în schimb, să-l lase pe Trump în offside.
Iar întrebarea care rămâne, spun jurnaliștii The Telegraph, este: a recunoscut vreodată Donald Trump că l-a păcălit cineva?