Astăzi sunt mai clare decât oricând aspirațiile domnului Putin de a repune Rusia între granițele vechii URSS sau, poate, între granițele mai vechi, ale Rusiei Mari, cea de pe vremea lui Petru cel Mare sau a Ecaterinei cea Mare. Mai exact, între granițele unui viitor Putin cel Mare.
Nu este o noutate. Păstrând proporțiile, istoria relatează cât de mult a lățit hotarele țării sale cuceritorul Bonaparte, încoronându-și frații ca regi, oriunde găsea vreun tron liber.
Cuceritorul Hitler a visat și el o Germanie cât mai mare, anexându-și Austria (Anschluss), apoi o parte din Cehoslovacia (Sudetenland), apoi o halcă zdravănă din Polonia (țară împărțită frățește cu colegul Stalin). Iar, în continuare, a mai pohtit și la stepa frățească a colegului, până la Volga, în Crimeea și Caucaz.
Uniunea Sovietică s-a mulțumit cu o parte din ce moștenise de la țari, dar dictatorul Putin nu se poate deloc resemna cu ce a rămas după dezmembrarea URSS. Din punctul lui de vedere, Providența însăși l-a desemnat să așeze frontierele Rusiei acolo unde le este lor locul.
N-aș fi rostit poate aceste cuvinte, dacă nu l-aș fi văzut pe urmașul țarilor cum pășește, cam scund, dar măreț, prin niște uși croite ca pentru Guliver și cum își ține interlocutorii la distanță, ca pe niște pitici, ajunși în țara namilei.
Nu e exclus ca țarul Putin să ascundă în gândul său o ispititoare metaforă, pe care unii memorialiști i-o atribuie țarului Petru (cel Mare, cum spuneam): „Rusia se întinde până acolo unde a călcat măcar o dată copita calului călărit de soldatul rus”.
Dacă a rostit așa ceva țarul Petru, o personaitate înțeleaptă de altfel, sau dacă au fabricat-o memorialiștii – asta e ceva discutabil. Dar faptul e ca zicala italiană: „Se non è vero è ben trovato”. Cum am spune noi, românește: „chiar dacă nu-i adevărată, găselnița tot e strașnică!”
Adevărată sau nu, te sperie gândul că soldatul rus a tropăit multă vreme prin Republica Moldova, ba chiar și prin meleagurile noastre, plus toată Europa Răsăriteană, în total vreo zece țări, și chiar o parte din Germania, până la poarta Brandenburg, unde a și pus un zid cât casa, ca să știe lumea toată unde s-a oprit soldatul rus.
Trebuie să recunoaștem că n-a ajuns așa departe nici calul lui Petru, nici al Ecaterinei, dar a călcat (metaforic, bineînțeles) copita lui Stalin și șenila URSS (culmea, primită ca ajutor din SUA).
Nu că aș cobi, dar, gândind la Crimeea, parcă mi-e teamă că atunci n-a fost decât un simplu aperitiv, urmat de Ucraina ca felul unu, într-un ospăț unde felurile doi, trei și poate altele, cine știe câte, sunt toate numai surprize ca la loto.
Îmi dau seama că afirmația este gravă și țin să mă explic. Săptămâna trecută, domnul Lukașenko, vasalul de la Minsk al feudalului de la Moscova, s-a plâns că țara lui nu are ieșire la Marea Baltică. Luând act de neobișnuita pretenție, respectivul feudal a declarat presei:
„Chiar astăzi am discutat cu preşedintele Belarusului pe această temă. Prietenii noştri din Belarus sunt interesaţi să fie prezenţi în Marea Baltică, interesaţi să îşi dezvolte propriile baze portuare. Ştiţi că şi eu îl susţin”.
Îl susține? În ce calitate îl susține și unde? Hai să privim harta: între respectivul Lukașenko și respectiva Marea Baltică se află teritoriile a trei țări independente și suverane: Polonia, Letonia și Lituania. Poate, oare, Putin să „susțină” acolo interesul Belarusului, altfel decât încălcând suveranitatea uneia dintre aceste țări, eventual chiar a două sau a toate trei?
Ba chiar, încălcând teritoriul NATO – casus beli.
Cred că nici domnul Putin nu vede altă explicație la așa ceva decât copita istoricului cal, extrapolată până în Belarus, cu voia stăpânului!
Ferească Dumnezeu să observe cumva Lukașenko că-i lipsește vreo ieșire la Marea Neagră, la Munții Carpați sau chiar la Bărăgan! Nici nu-mi vine să-mi imaginez cum l-ar putea susține suveranul de la Moscova, ca să-i placă prietenului de la Minsk!
Pare o glumă, pentru cine nu-și amintește de „susținerea” lui Vladimir Vladimirovici pentru cele două regiuni ucrainene din zona Donbas, pe care le-a declarat între timp „Republici Democrate”. Și iată cum, deodată, apare o nouă informație din surse ucrainene despre faptul că rusofonii din zonă pregătesc și o a treia formațiune statală, „Republica Populară Herson”, cu „capitala” la Herson.
Deși știrea nu este confirmată (încă) din surse rusești, pare cât se poate de plauzibilă: ea provine de la o persoană oficială, deputatul Serghei Khlan, din consiliul regional local Herson, care informa presa de sâmbătă, la modul cel mai serios, că "ocupanții (adică rușii – n. red.) pregătesc un referendum privind crearea Republicii Populare Herson".
Se pare că domnul Putin cade în aceeași capcană în care au căzut mulți alți cuceritori, de dinaintea domniei sale: după ce au înregistrat 2-3 succese sau mai multe, le-au extrapolat contând că, atunci când câștigi o bătălie, Providența te ajută, automat, să le câștigi pe toate. Mulți generali din istorie au contat că le merge. Și multora nu le-a mers.
Acum și-o fi dat seama și președintele rus că înfruntarea Ucrainei este cu totul altceva decât anexarea Crimeii. Dar, ca omul care, intrat în joc, trebuie să joace, degeaba mai observă uriașa diferență dintre un conflict cu Ucraina și eventualitatea unuia european sau chiar mondial, Doamne ferește!
Cred că nu-i pică prea bine nici domniei sale să-și vadă armata angajată într-un război, care - iată! – nu pare să-i aducă gloria, după ce a vărsat sânge și a făcut praf toată munca ucrainenilor de decenii.
Mă îngrozesc gândind și la capii Bisericii Ortodoxe Ruse, la însuși PF Kiril, care ar trebui să-I cam tragă de mânecă pe mireanul Vladimir Vladimirovici, dacă ținem seama ce semnase la Havana, în 13 februarie 2016, împreună cu ierarhul suprem al Bisericii Catolice, papa Francisc:
„Deplorăm conflictul din Ucraina care a cauzat deja multe victime, nenumărate răni locuitorilor paşnici și a aruncat societatea într-o gravă criză economică și umanitară. Invităm la prudență toate părțile implicate în conflict, la solidaritate socială și la acțiune pentru făurirea păcii”.
Din păcate, ceea ce deplora PF Kiril în 2016 nu seamănă deloc cu ce spune astăzi. Citez:
„Acest conflict tragic a devenit o parte a strategiei geopolitice la scară largă care vizează, în primul rând, slăbirea Rusiei. Iar acum liderii occidentali impun Rusiei astfel de sancţiuni economice care vor fi dăunătoare pentru toată lumea. Ei îşi fac intenţiile ostentativ evidente – de a aduce suferinţe nu numai liderilor politici sau militari ruşi, ci mai ales poporului rus. Rusofobia se răspândeşte în lumea occidentală într-un ritm fără precedent”
Niciun cuvânt despre victime, despre criza economică și umanitară. Toată vina e numai a liderilor occidentali, a sancțiunior economice impuse de aceștia și a intențiilor lor de a aduce suferințe poporului rus și liderilor acestuia.
Mă întreb: oare înalții prelați moscoviți se consideră îndreptățiți să-i acorde liderului politic de la Kremlin un fel de derogare la acea poruncă a Decalogului, transmisă de însuși Cel de Sus profetului său Moise și înscrisă în Vechiul Testament? Citez:
Porunca a șasea: Să nu ucizi.
De câte ori a ucis oare liderul care a trimis tancuri și a lansat rachete, într-o țară străină, fără alt scop decât să distrugă și să ucidă?
Pentru ce să ucidă? Pentru ca să înhațe teritoriul unde apucase să calce calul lui Petru, al Ecaterinei sau șenila lui Stalin.
Mergând pe fir în sus, ar putea, oare, pretinde cineva terenurile copitate de calul lui Burebista, al lui Ginghis Han, al sultanului Suleiman și al multora alții?
Mă înfioară gândul la viețile omenești sacrificate, la orașele ruinate, la civilizația însăși distrusă, plus dezastrul umanitar pe care-l trăim, asistând la valul refugiaților – numai mame despărțite de fii, femei despărțite de soți, copii despărțiți de tați.
Nimeni nu are altă vină decât aceea că sunt ucraineni. Dar asta se numește genocid, nu altfel.
Va da cineva vreodată socoteală pentru asta și în fața cui?