Occidentul s-a ferit, după 1990, să condamne comunismul așa cum condamnase nazismul. Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei și nu am fi ajuns unde suntem astăzi, spune Gabriel Liiceanu, într-un dialog cu SpotMedia.ro.
Urmărește LIVE TEXT desfășurarea evenimentelor din cea de-a 8-a zi de război în Ucraina
Dacă un criminal e primit la toate curțile Europei și e aplaudat ca agent al democrației, el devine o minciună ontologică. Putin e acest personaj de gang remachiat și scos din culise, e fantoma istoriei care revine, le revenant, „cel ce se întoarce din morți”, cadavrul reanimat care aruncă bombe, lansează rachete și ucide strigând că e patriot.
Monica Lovinescu își nota pe 3 aprilie 2000, în Jurnalul său: "De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin?", ne amintește scriitorul Gabriel Liiceanu. Dar Occidentul nu a tresărit atunci și astăzi, trupele lui Vladimir Putin au invadat Ucraina.
Cum trăiți acest nou episod al istoriei, invazia Rusiei în Ucraina?
Emoțional vorbind, îl trăiesc cu furie, cu indignare, cu stupefacție continuă în fața a ce poate naște natura umană și cu senzația sufocantă de solidaritate neputincioasă. Dar și cu scârbă prelungită față de comunism – căci tot ce se petrece acum în Rusia e expresia unei istorii care vine de departe: în fruntea statului a ajuns un individ care, s-a spus, este dotat cu „ADN-ul KGB-istului”.
Ernst Jünger are în Jurnale pariziene o formidabilă expresie despre Hitler: „Și-au dichisit târfa, ca să ia chipul adevărului”. Asta, în termeni filozofici, se numește „minciună ontologică”: ceva real trece drept altceva decât este în mod real. Dacă un măgar, de pildă, care ar începe să ragă, ar fi aplaudat de toată lumea ca mare tenor, măgarul ar deveni o minciună ontologică. Dacă toată lumea laudă hainele împăratului gol, împăratul gol devine o minciună ontologică.
Dacă un criminal e primit la toate curțile Europei și e aplaudat ca agent al democrației, el devine o minciună ontologică. Putin e acest personaj de gang remachiat și scos din culise, e fantoma istoriei care revine, le revenant, „cel ce se întoarce din morți”, cadavrul reanimat care aruncă bombe, lansează rachete și ucide strigând că e patriot. El e efectiv decupat dintr-un film cu zombie și tocmai absurdul existenței lui ne ia prin surprindere și ne îngrozește.
Care sunt germenii, condițiile de posibilitate ale regimului autocrat din Rusia? Cum e posibil, în alte cuvinte, un lider ca Vladimir Putin?
O să vă mire poate ce spun. Ceea ce se întâmplă acum are la bază o vină istorică generată de o gafă ideologică: Occidentul s-a ferit, după 1990, să condamne comunismul, așa cum condamnase nazismul.
Dacă ar fi făcut-o, n-ar fi acceptat să joace leapșa de-a democrația cu un locotenent-colonel KGB ajuns președinte al Rusiei. Și, în general, să aibă de-a face cu el, să stea la aceeași masă cu el în G8 și să pună pe picioare afaceri cu el. Dacă ar fi făcut analogia dintre nazism și comunism ca monstruozități simetrice ale secolului XX, nu am fi ajuns aici.
La scurtă vreme după instalarea lui Putin în funcția de președinte al Federației Ruse, Monica Lovinescu scrie, pe 3 aprilie 2000, în Jurnalul său:
„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? (…) A dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili. S-a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile.
Spion de rangul doi al KGB-ului, format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Observateur, nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim, la 10 ani de la dispariţia lui Hitler, un cadru al Gestapo-ului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. Nu-i aşa că nu se poate? E greu de înţeles, încât îţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust“.
Ei bine, dacă Occidentul n-ar fi refuzat să-l citească în această cheie pe Putin, dacă ar fi ținut cont, cu vorbele lui Geremek, că e nevoie de „unificarea memoriei europene”, dacă ne-ar fi lăsat să ne reculegem la nivel planetar în fața victimelor comunismului, așa cum ne-am recules în fața victimelor nazismului, atunci nu i-ar mai fi făcut lui Putin creditul că a venit la putere ca să pună Rusia pe calea modernizării și a democrației.
Ce putea ieși din recuzita unui fost ofițer KGB, altceva decât se afla în ea? Adică: obsesia (kaghebistă) a complotului universal anti-rusesc, propaganda menită să facă Occidentul să-și recuze propriile valori, tehnica seducției și a manipulării (Putin cântând „Blueberry Hills” de față cu staruri ale Hollywood-ului care-l aplaudă frenetic), minciuna, corupția, cinismul, trusa cu otrăvuri, cultul forței, violenței și urii, voluptatea de a înjosi, comportamentul prădătorului.
Da, dar Putin aparține, iată, vremurilor noastre.
Nu, nu e din vremurile noastre. Tocmai ăsta e motivul stupefacției noastre.
Nimic din ce se vede când privim într-acolo nu e ce vrea să pară. Comparată cu societățile civilizate ale lumii, Rusia lui Putin e o societate divergentă, „prepolitică” (Françoise Thom).
Igor Iurghens, consilier al președintelui Medvedev, a spus la un moment dat: „Rușii sunt foarte arhaici. (...) Noi nu suntem cetățeni, ci mai degrabă un soi de trib”.
Într-adevăr, partidele politice, alegerile și Parlamentul sunt acolo o butaforie. Puterea în Rusia nu e altceva decât cultul guvernării despotice cu rădăcinile adânc înfipte în tradiția locului.
Occidentul a sperat (din inocență? sau închizând ochii?) în anul 2000, când Putin a devenit președinte al Federației Ruse, că Rusia va fi împinsă pe calea pe care, măcar prin elite, a visat de câteva ori în istorie să intre; Occidentul a sperat în mod naiv că Putin va alege pentru țara lui exact ce ura mai mult și ce i-a învățat și pe o parte din concetățenii lui să urască: modelul european.
Cei mai importanți sovietologi au observat deja de ani buni (Françoise Thom, în primul rând, în remarcabila ei carte tradusă în română cu titlul Putin și putinismul) că substratul social al Rusiei nu-i permitea acesteia tranziția, evoluția către o societate cu adevărat modernă. Când patinezi, trebuie să ai sub picioare gheață, nu pietriș.
În clipa de față, Rusia este o societate organizată politic nu pe partide, ci pe clanuri care erodează serviciile și instituțiile statului.
Putin n-a făcut decât să consolideze această structură plurimafiotă, controlând-o și arbitrând-o ca autocrat absolut. Tranziția lui Putin s-a făcut către o societate antidemocratică împinsă la perfecțiune, bazată pe cultul forței și pe repudierea ideii de libertate. „Când ești puternic, spune un proverb rusesc, nu ai nevoie să fii inteligent”. Este de ajuns să ameninți tot timpul. Ceea ce Putin și face.
Putea fi prevăzut unde va ajunge Vladimir Putin? Ce i-a scăpat Occidentului?
Nu, Occidentul nu a prevăzut că el va ajunge chiar aici și că Rusia se va defini ca un stat terorist.
În schimb, a văzut la un moment dat, când era deja prea târziu, că lucrurile au luat-o la vale și că nu se mai pot opri. Cum să spun? Panta pe care au fost atrași a devenit prea abruptă și frânele nu au mai funcționat.
S-au lăsat momiți de la un an la altul să intre pe un drum pe care, dacă apuci, te rătăcești sau sfârșești lamentabil. N-au mai știut cum să iasă din cursa în care au intrat treptat: cursa cu petrol și gaze ieftine, cu investiții avantajoase în firme mixte, cu oligarhi cumpărând palate în marile capitale ale Europei și vile pe Coasta de Azur, cu beizadelele primite la Oxford și făcându-și cumpărăturile la Harrods, cu depozitele de miliarde deschise în marile bănci occidentale.
Sancțiunile date acum organizează o retragere căznită dintr-o fundătură, încearcă să dreagă tot ce occidentalii au stricat din clipa în care și-au ales, ca „partener solid și credibil de afaceri”, cea mai coruptă țară a lumii.
Cum poate fi Putin oprit? Din interior: societatea civilă – are Rusia o masă critică? –, oligarhii? Din exterior?
Nu e indicat să pariezi pe viitorul istoriei, de vreme ce nimeni nu poate calcula cu imprevizibilul, cu infinitele incidențe și combinații ale evenimentelor. Tot ce pot să spun este că a alege amenințarea ca armă favorită este cea mai neinspirată variantă de a face istorie.
Cu tot arsenalul lui nuclear, Putin nu locuiește singur planetă și e neinspirat să ameninți omenirea în întregul ei. Nu faci decât să o solidarizezi.