Numărul celor decedați în România din cauza pandemiei a depășit pragul psihologic de 50.000. Astăzi, numărul lor e mai mare. Și crește mereu, în fiecare zi, cu câteva sute.
Foarte mulți sunt victime ale valului 4, iar dintre aceștia, cei mai numeroși au decedat după congresul PNL, cu 5.000 participanți ai lui, adunați în Capitală ca să-l dezscăuneze pe Orban și să-l înscăuneze pe Cîțu.
Ce înseamnă 50.000 de morți? E mult? E puțin? Este cumva normal? Mi se pare enorm: este ca și cum ar fi dispărut de pe harta țării toată populația unui municipiu, cu copii cu tot, cu nou-născuți, adolescenți, adulți și cu pensionarii răspândiți pe aleile și băncile de prin parcuri.
50.000 înseamnă aproximativ cât toți locuitorii orașului Roman sau ai Vasluiului, înseamnă cam jumătate din populaţia Sucevei ori din Satu Mare, o treime din Sibiu, un sfert cât Ploiești, Oradea sau cât întregul cartier Titan din București, fost Balta Albă. Una peste alta, repet, este enorm.
În unele zile, numărul celor decedați în bătălia cu pandemia ajunge la media zilnică a pierderilor armatei române în cel de Al Doilea Război Mondial.
În cea mai crâncenă bătălie a lui Ștefan cel Mare – Războienii – cronicele polone spun că sultanul Mahomed al II-lea ar fi pierdut 30.000 de luptători, în timp ce întreaga oaste a voievodului moldav abia număra vreo 40.000 de voinici, din care tot polonii povestesc că ar fi pierit mai bine de jumătate. Deci pierderile zilnice din ambele părți în cea mai sângeroasă bătălie din Moldova medievală se cifrează cam cât ravagiile pandemiei în România contemporană, de când a început ea și până astăzi.
Dar, atenție, Ștefan cel Mare lupta singur. Nimeni nu se grăbea să-l ajute cu ceva, chiar dacă înfrângerea lui ar fi însemnat amenințarea întregului continent cu pericolul otoman.
Europa nu s-a implicat cu nimic să-l apere pe domnitor și doar la sfârșit de tot, când s-a răspândit vestea de izbândă, creștinătatea toată s-a repezit să-l felicite: congratulations. Însuși papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe domnitorul Moldovei „atlet al creștinătății”.
România pandemică de azi se află în altă situație. Partenerii europeni nu stau expectativi și cu mâinile în șold. Au livrat milioane de vaccinuri, Olanda și Polonia au trimis recent concentratoare de oxigen (deficitare la noi), Germania, Polonia, Ungaria și nu numai s-au oferit să preia pacienții noștri, aflați în stare gravă. Vin echipamente din multe direcții, vin și medici cu experiența lor europeană.
Cu atâtea ajutoare, ar trebui să ieșim cumva din mocirla în care ne-am scufundat. Dar cifrele sunt consternante: ne scufundăm și mai rău. De peste o lună am demis Guvernul, inclusiv premierul, dar nu reușim să punem alții în loc. Parcă ne-a comandat moș Teacă: pe loc repaus!
Ai zice că nici nu ne-ar păsa că peste 50.000 dintre noi au plecat pe Lumea Cealaltă.
În mod ciudat, nimeni nu sesizează pe nimeni nici măcar din oficiu, in rem sau cum o mai fi, deși moartea unui singur om poate să însemne crimă, iar moartea mai multora genocid.
În opinia mea, moartea celor peste 50.000 trebuie să însemne mai mult decât oricare din acestea. S-ar cuveni o cercetare, o investigare și în final o sentință, ca să știm: ori se face cineva vinovat măcar pentru o parte din cumplita tragedie abătută peste țară ori nu se face nimeni, pentru că așa le-a fost scris. Aleluia!
Mă întreb iarăși: oare nu sunt vinovați unii care trebuiau să asigure dotări și nu le-au asigurat? Sau alții, care aveau în planul lor să înalțe spitale noi și nu le-au înălțat? Sau unii care nici măcar nu le-au bugetat? Sau alții care n-au prevenit incendiile? Sau antivacciniștii, ai căror adepți răspândesc boala și nu se știe câte victime ar fi trimis ei, deja, în mormânt? Sau niște prelați, mai înalți sau mai puțin înalți, care fac cam același lucru, în numele Domnului?
Sunt stupefiat: organele de cercetare, care nu se lasă până nu trimit în instanță șarlatanii, pungașii, hoții și criminalii de rând, se fac că nu observă cum bolnavii mor cu sutele la ATI și chiar pe holurile spitalelor, unde așteaptă să le vină rândul la respectivul ATI. Te îngrozești, aflând că înșiși medicii mai fac cu greu față obligațiilor pe care și le-au asumat, atunci când au optat pentru nobila lor profesie.
Nu cumva merită cercetată și insuficiența locurilor în facultăți? Căci, se știe, mulți absolvenți iau calea străinătății și este dreptul lor, nimeni nu-i poate opri. Dar dacă, plecând ei, rămân locuri goale în clinici, nu este oare vinovat cel care a întocmit planul de învățământ fără să fi făcut o balanță corectă între medicii care se pensionează sau pleacă și noile promoții tocmai ieșite din facultăți?
Poate, dacă am fi avut construite spitale noi, cu dotări din ultima generație și cu personal în număr suficient, n-ar mai fi ajuns pacienții să fie „cazați” prin holuri sau pe coridoarele spitalelor.
Cine trebuia să asigure personalul și nu l-a asigurat? Cine trebuia să construiască spitale și nu le-a construit? Cine trebuia să finanțeze investițiile și nu le-a finanțat?
Va zice poate cineva: nu putem reproșa nimănui că n-a prevăzut pandemia. Dar, fără să fie pandmie, au fost prevăzute 9 spitale noi, cu un total de vreo 7.500 de locuri. Deci cineva calculase acum vreo șapte ani că, în România, lipsesc 7.500 de paturi de spital, chiar și fără pandemie.
Ce bine ne-ar fi prins astăzi un plus de 7.500 de locuri noi în spitale, așa cum a prevăzut în program un partid populist, fără să aibă nici măcar intenția de a le face!
Pe scurt, cineva și-a pus în progam să înalțe spitale, dar nici nu le-a început, un altul avea în program bugetarea spitalelor dar nu le-a bugetat, alții trebuiau să asigure suficiente locuri în facultățile de profil, dar au dormit în papuci.
Nu știu câți din cei peste 50.000 decedați sunt numai victimele pandemiei și câți din ei sunt victime ale carenței sistemului, ale nepăsării unora sau ale neglijenței altora. Asta numai Justiția poate stabili, și chiar ar trebui să stabilescă, fiind vorba despre viața oamenilor.
Dar până la sentința instanței, drumul este lung, începând cu sesizarea venită de undeva sau emisă din oficiu, apoi umând cu cercetările parchetului, adunarea probelor, întocmirea rechizitoriului, sesizarea intanței și, în final, sentința. Asta, după părerea mea, poate dura mai mult decât valul patru, sau chiar decât toate valurile la un loc.
Calea este lungă și complicată, dar, dacă nu va fi parcursă, unii vor zice în continuare că asta-i viața și că așa ne-a fost scris, parcă anume ca să crească rândurile în tabăra Șoșoacă, tabăra IPS Teodosie și alte tabere anti-vacciniste al căror exemplu pare mai tare decât vaccinul și netezește într-o voioșie drumul spre Lumea Cealaltă.