Fierbere mare în zona liberală. Mai sunt trei luni bune până la congres, dar ai zice că evenimentul stă să explodeze poimâine, după felul cum clocotește oala sub presiune. Primii pugiliști și-au început încălzirea.
Ludovic Orban, politician versat și uns cu toate alifiile, a furat startul încă de acum o lună sau două, declarând (unilateral, ce e drept!) că 34 de filiale județene i-au jurat credință veșnică și susținere necondiționată.
În opinia mea, a greșit contând pe ele. Obiceiul politicienilor dâmbovițeni este să se răzgândească de la o zi la alta. Oho, de câte ori se tot pot ei gândi și răzgândi până la toamnă! De altfel, unii din cei care îl asigurau pe domnul Orban de susținerea lor la începutul primăverii, acum, în prag de vară, lasă impresia că o dau cotită. Cochetează cu tabăra opusă!
Florin Cîțu, mai novice în politică, a stat o vreme sfios în umbră, l-a lăsat pe adversar să-și mai uzeze ceva din entuaziasm și s-a complăcut numai cu declarații în doi peri, până a sosit momentul să-și afirme deschis hotărârea și să sugereze, subtil și metaforic, că doar dânsul deține cheia unui suflu nou.
Cred că adevărul acestor spuse l-a cam scos din balamale pe domnul Orban. Simțind că suflul nou este așteptarea multor liberali – aș zice chiar a multor politicieni din multe partide – a luat vorba din gura adversarului Cîțu și, versatil ca totdeauna, și-a arogat-o îndrăzneț sieși:
„Dacă se uită cineva la cei patru ani în care am condus PNL, parcă chiar am adus un suflu nou. Dacă te uiţi la primarii aleşi, dacă te uiţi la oamenii noi care au intrat în partid, dacă te uiţi la grupurile parlamentare care au foarte mulţi tineri, eu chiar am adus un suflu nou”.
În limbaj negustoresc, asta sună cam așa: avem suflu nou berechet, a adus domnul Orban destul, magazia e full numai cu suflu nou. Suntem la limită cu capacitatea de stocare și să nu ne mai aduceți altul, că ne sufocați!
Simpatic, domnul Orban! Vrea să spună că suflul nou este ca premiul Nobel: odată dobândit, te face om, pe viață. Până una alta, însă, nici pentru dânsul lucrurile nu sunt destul de clare, căci iată ce mai spune: „Acuma, sigur că să vorbești de un suflu nou (…), trebuie definit ce înseamnă un suflu nou”.
Vizată direct, doamna Raluca Turcan (tabăra Cîțu) s-a repezit cu sete să-i explice colegului de partid cum stau lucrurile cu ceea ce trebuie definit, ca să știm ce înseamnă: "Răspund la provocarea domnului Orban și încerc să definesc ce înseamnă suflul nou și modern în PNL”.
Și, în continuare, doamna Turcan îl mitraliază cu argumente solide, explicând de ce nu simte domnia sa briza noului suflu, adiind dinspe domnul Orban. Pe scurt, cam așa:
- Că n-a demisionat din fruntea partidului, când a pierdut parlamentarele.
- Că anunțul pripit despre candidatura sa la prezidențiale poate îngropa PNL.
- Că a tranzacționat soarta unor ministere importante doar pentru a-și asigura pentru sine șefia Camerei Deputaților.
- Că le tot atrage atenția celor puși pe liste la parlamentare, la locale sau celor numiți în Guvern că e rândul lor acum să-l susțină pe dânsul, a tour de role.
- Că nu militează cu loialitate în interesul PNL-ului de mâine, de poimâine și de peste mulți ani, ci numai pentru cariera unei singure persoane.
E ceva neadevărat în ceea ce spune doamna Turcan? Mie mi se pare întru totul corect, dar nu asta îl sperie într-atât pe domnul Orban, cât faptul că prim-vicepreședinta partidului are în spate susținători mulți și cu galoane grele.
Chiar actualul președinte al partidului citează câteva nume de prim rang, ca și cum i-ar face vinovați pe aceștia de ceva, parcă-parcă le-ar aminti de legendara amenințare a Lăpușneanului: de m-oi scula, pe mulți am să popesc eu!
De când e istoria istorie, suflul nou n-a pornit niciodată de la oamenii deja erodați, obosiți și istoviți.
L-a adus totdeauna noua generație, cu oameni tineri sau unii mai puțin tineri, dar încă necompromiși cu vreo nereușită de proporții, în încleștarea luptelor politice.
Nimeni nu poate contesta valoarea experienței acumulate în timp, nimeni nu are dreptul să nu respecte generația care a clădit ceea ce avem, dar nu din acea direcție vine suflul nou, menit să împrospăteze mereu tot ce este perimat.
Domnul Ludovic Orban a reușit, într-un moment dificil, să se impună ca lider al partidului, a dovedit experiență remarcabilă în politică, a ținut echilibrul guvernamental în anul pandemiei, a demonstrat o excelentă capacitate de negociere, toate după ce a câștigat trei rânduri de alegeri.
Jos pălăria!
Dar, pierzând cel de al patrulea rând, a dovedit că potențialul său s-a uzat. Nu suflul nou este, de acum încolo, punctul forte al domnului Orban. Iar domnia sa trebuie să admită că, de astă iarnă și până acum, sondajele PNL se prabușesc non stop.
Cel mai recent sondaj, publicat marți de CURS, situează PNL nu la 6 unități procentuale sub PSD, cum ajunsese în decembrie, ci la 12 procente. Iar Opoziția, constituită din PSD și AUR, reușește să acumuleze aproape de 50%, mai mult decât ce adună alianța celor trei partide la un loc.
Mi se pare un dezastru. Vădit lucru, partidul a pierdut busola și cu siguranță are nevoie de o mână forte care să treacă la cârmă.
Dar cine să se așeze la timonă? Este oare în stare experimentatul lider care s-a culcat demult pe laurii unor victorii ajunse deja istorie? Sau este cel aflat la început de drum într-ale politicii, care n-a suferit încă înfrângeri majore, dar nici n-a repurtat victorii strălucitoare?
Nutresc toată simpatia pentru domnul Orban, dar, dacă domnia sa ar cunoaște rețeta pentru stoparea declinului anunțat de necruțătoarele sondaje, l-ar fi stopat. Sau măcar l-ar fi încetinit.
Dar nici Florin Cîțu nu este un nimeni în partid. Are un cuvânt de spus și, dacă i-ar fi încolțit până acum în minte soluția salvatoare, care să readucă partidul la linia de plutire, nimic nu l-ar fi împiedicat s-o impună.
Pe scurt, atât Orban, cât și Cîțu sunt părtași la declinul grav al partidului în toate sondajele. În mod ciudat, ei n-au reușit să aducă partidul pe linia de plutire, dar partidul dispune de personaități valoroase și mai respectate care nu par să fie interesate de șefia formațiunii.
De altfel, partidul nu este lipsit de personalități valoroase precum rivalii din PSD. Dar cei mai de seamă promotori ai liberalismului nu par să-și dorească șefia formațiunilor.
Rareș Bogdan, instalat la Bruxelles, plătit acolo regește în euro, cu un mandat din care mai are trei ani și cu mari șanse să-l prelugească pe alți cinci, lasă de înțeles că nu este deloc dispus să dea vrabia din mână.
Emil Boc merită toată admirația noastră. Umilit prin îndepărtarea de la Guvern cu mașinăria diabolică a lui Dan Voiculescu și cu armele struțocămilei USL, ajuns indezirabil printre unii politicieni din București, a dovedit remarcabile calități la Cluj.
Puțini politicieni au renăscut din cenușa lor așa cum a renăscut Boc. Corect comenta un editorialist, că domnul Boc nu era la București decât un biet prim ministru, pe când astăzi, la Cluj, este cogeamitea primarul.
Poate ar putea fi un valoros președinte al formațiunii. Dar este clar că nu-și dorește.
Ilie Bolojan, liderul bihorean al liberalilor, este văzut de unii drept un posibil candidat la șefia PNL, deși dânsul n-a confirmat niciodată asemenea intenție. Candidat sau nu, se observă în declarațiile sale interesul de a urmări soarta politicii liberale, dar numai de la Oradea și în niciun caz din altă parte.
Se mai vehiculează numele primarului de la Timișoara sau al deputatului Dan Motreanu de la Alba Iulia, ca potențiali candidați la șefia partidului, dar niciunul n-a confirmat că l-ar atrage cumva scaunul domnului Orban.
Vădit lucru, președinția organizației nu tentează. Și este explicabil. Zmeu să fii și n-ai cum să ieși din așa ceva nemototolit și nestropit cu spanac din belșug. Oricine s-ar așeza la șefia liberală ar avea de înfruntat nu numai problemele complicate ale țării, ci și atacurile murdare ale liderilor Opoziției, care nu par să aibă altă armă în arsenal decât numai împroșcarea cu noroi.
Limbajul birjăresc, lipsa unui discurs de susținere a principiilor social-democrate, lipsa platformelor de idei fac ca personalitățile cele mai notorii ale liberalismului să nu găsească în Opoziție un partener de dialog.
Până acum, social-democrații n-au reușit să găsească nici măcar un politician notoriu, bine pregătit și capabil să susțină principiile doctrinei, să prezinte soluții pentru țară și să se facă remarcat cu ideile sale, nu să se facă remarcat prin răfuieli de ordin suburban.
Ce partener de dialog ar găsi oare în PSD o personalitate liberală, care s-ar pune eventual la cârma paridului? Revoluționarul Ciolacu? Secondhandul Grindeanu? Taciturnul Stănescu? Reșapata Firea?
Ciudat. În lumea liberală, personalitățile notorii nu doresc să preia puterea în partid, iar în lumea pesedistă puterea a preluat-o un neica-nimeni și se pretinde partener în fața tuturor.
Avantaj Cîțu, avantaj Orban, dar și avantaj Ciolacu.
