În 2025, România a bifat şocuri şi evenimente istorice în stilul propriu carpatin. Un preşedinte a murit, altul a demisionat şi al treilea a fost interzis. Iar 2025 a fost anul Bolojan, nu Nicuşor Dan.
Să începem cu ianuarie. primul moment istoric – am intrat în Schengen. În sfârșit, după un deceniu de promisiuni şi într-un moment în care nimeni nu mai avea chef să sărbătorească nimic. Ne-am bucurat exact cât durează un story pe Facebook, pentru că imediat după aceea am aflat că ieșim din Visa Waiver, ca într-un sketch prost: liberi să circulăm în Europa, dar suspecţi la Washington.
În februarie, președintele Klaus Iohannis a demisionat. Plecarea lui n-a produs nici revoltă, nici emoție. Doar confirmarea că epoca tăcerii prezidențiale s-a încheiat exact așa cum a funcționat: fără explicații, ca un concediu prelungit care se termină fără raport de activitate.
A fost momentul în care românii au realizat că lipsa președintelui fusese, de fapt, cea mai constantă prezență a ultimului deceniu.
Între timp, deşi mulţi protestau pentru „turul doi înapoi”, candidatura lui Călin G. la prezidenţiale a fost respinsă, spre disperarea celor care erau pregătiți să ne conducă spre iluminare cu live-uri pe TikTok și metafore energetice.
Luna mai a fost foarte agitată. După ce era cât pe ce să avem preşedinte un guru, s-a calificat un ultras de stadion cu prima şansă în finala prezidențială.
Marcel Ciolacu a dispărut strategic, pentru a renaște spectaculos la Buzău, ca într-o telenovelă în care personajele negative nu mor niciodată.
Piața a reacționat firesc. Leul s-a prăbușit, bursa a intrat în panică, iar românii au aflat din nou că stabilitatea e o pasăre rară, care moare prima la zgomot politic, iar cel mai tare ne arde tot buzunarul.
Am ajuns, într-un final neașteptat pe fundal de frică extremă, cu un matematician la Cotroceni. Dar, cum spuneam, nu a fost anul lui Nicuşor Dan. El mereu a avut demarajul mai lent şi nici acum nu a făcut excepţie.
Mai degrabă am avut anul Bolojan. Un an în care celebrul primar al Oradei a fost, pe rând sau simultan, soluție, speranță, președinte interimar, premier și dovada vie că, atunci când nu mai ai opțiuni, competența tehnică devine revoluționară.
Însă Guvernul Bolojan cu PSD rămas la butoane e expresia supremă a politicii românești: Vorba unui comediant pe care l-am descoperit recent - Prinzi hoțul care ţi-a spart casa, îl mângâi pe cap și îl inviți să te ajute la renovare, pentru că n-ai cu cine altcineva. Doar că hoţul evident că nu te va lăsa să tai de la el.
Tot vara asta s-a demonstrat că nici Ion Iliescu nu era nemuritor. A murit discret, ca o notă de subsol întârziată a istoriei, ultimul simbol al tranziției noastre fără sfârșit. Odată cu el s-a stins definitiv şi cu funeralii de stat iluzia că România mai are de reglat ceva cu trecutul ei – trecutul plecase demult, cu tot cu răspunderea pentru „moștenirea grea”.
După trei decenii şi jumătate, nu mai e nimeni în viață pe care să dăm vina. Am rămas doar noi, cu facturile mai mari și cu aceeași neputință reciclată sub alte lozinci.
A venit inevitabil şi austeritatea, singura soluţie ca să nu se ducă ţara de tot în şanţ. Aşa că, de la 1 august, Bolojan a crescut TVA, deși Nicușor Dan semnase solemn că nu va face asta, dar nu mai era după el. Realitatea bugetară n-a citit angajamentele din campanie.
Cum nu aflase nici deficitul cât de "bine" stăm la capitolul Educaţie. Aşa că s-au scumpit cărţile, iar din septembrie s-au tăiat bursele copiilor, profesorii au muncit mai mult pe aceiaşi bani şi cu mai mulţi elevi la clasă.
Iar marele psiholog artizan al acestei aberaţii a plecat abia în decembrie, după ce EL ne-a salvat de căderea de rating. Că doar ţara te vrea prost, nu? Doar aşa ai putea înghiţi găluşca servită.
Apoi, în octombrie, a explodat Rahova, la propriu! De ce? Pentru că în România totul „merge și așa”. Până nu mai merge şi mor oameni zburaţi pe geam.
Nu am apucat să ne dezmeticim din şoc şi a venit anunțul retragerii trupelor americane, livrat sec, ca o notificare pe telefon: securitatea nu mai e garantată, descurcați-vă! După ani în care ni s-a spus că suntem „partener strategic”, am descoperit că parteneriatul funcționează până la prima recalculare de interes.
În noiembrie, a rămas Prahova fără apă, după o serie de bâlbe administrative, într-o țară care încă se laudă cu resursele ei, dar nu e în stare să le ducă până la robinet. Un ministru a fost votat să plece (chiar cu sprijin de la "colegii" de guvernare). Şi după episodul Prahova, ca şi după Rahova, ofuscarea a fost mare, asumarea lipsă.
Departe de realitatea României nespălate, la început de decembrie, Bucureștiul și-a făcut cadou un nou primar, "pro-european" şi omul lui Bolojan, iar Capitala a respirat ușurată pentru aproximativ două zile, până când a început din nou să se blocheze în trafic.
Apoi, a venit Recorder cu documentarul despre Justiție și țara a intrat într-o stare rară de febră civică. Proteste în stradă, magistrați iritați, comunicate nervoase. Toată lumea ştia deodată cât de periculoasă e Lia.
În magistratură, vocile s-au ridicat, fiecare apărându-și propriul adevăr și, mai ales, propriul confort.
La Cotroceni, președintele a încercat să explice pedant unei societăţi care nu mai avea răbdare pentru demonstrații logice. Pentru 2026, a promis că-şi scoate jucăria preferată şi ne face un referendum în Justiţie. Ce mai contează că nu prea e legal sau că deja CSM a făcut un sondaj care arată că totul e ok printre judecători, iar revoltaţii sunt la categoria excepţii.
La Palatul Victoria s-a îngropat clasic subiectul într-un grup de lucru.
Aşadar, hai să ne calmăm că doar Crăciunul bătea la uşă.
Aşa s-a dus şi 2025, anul în care România a demonstrat că poate supraviețui oricărui paradox: să fie europeană și izolată, furioasă și resemnată, lucidă și autodistructivă.
Am schimbat președinți, guverne și speranțe, dar am rămas la fel de consecvenți într-un singur lucru: capacitatea de a transforma orice moment istoric într-o comedie cu final deschis.