După ce psihoterapeutul adlerian George Chiriacescu a pregătit un text pentru cititorii spotmedia.ro cu ocazia începerii anului școlar – „Învățarea copiilor nu e o cursă: de ce echilibrul contează mai mult decât performanța” – am primit întrebări despre un subiect care îi preocupă pe mulți părinți: Ce pot face părinții atunci când copilul are o învățătoare care țipă, iar el vine încărcat de furie acasă? Care sunt efectele unui astfel de comportament asupra copilului? Când este cazul să se ia în calcul mutarea copilului la altă școală? Cum pot părinții să își ajute copil să facă față unui acestui tip de comportament agresiv verbal?
Iată ce explică George Chiriacescu, menționând că răspunsul este unul cu caracter general, pentru un răspuns specific fiind nevoie de mai multe informații.
Agresivitatea nu educă: cum îi rănește pe copii și ce putem face în schimb
Copilăria este perioada în care se pun bazele structurii emoționale a viitorului adult. Tot ceea ce trăim în primii ani de viață, fie că este vorba despre siguranță, afecțiune sau, dimpotrivă, despre respingere și agresivitate, lasă urme adânci în felul în care ne raportăm la lume.
Din această perspectivă, modul în care un copil este expus la agresivitate - fizică, verbală sau doar atitudinală, în familie sau în școală - devine o problemă fundamentală pentru sănătatea lui emoțională și pentru capacitatea de a construi relații sănătoase mai târziu.
Copiii sunt extrem de impresionabili
Atât psihologia adleriană, cât și teoria dezvoltării cognitive a lui Jean Piaget ne arată că, în copilăria mică și medie, copiii sunt profund influențați de mediul în care cresc. Adler sublinia că fiecare individ își dezvoltă o logică privată, un mod subiectiv și unic de a interpreta lumea, bazat pe experiențele timpurii.
Dacă mediul este ostil sau critic, copilul învață că lumea este un loc nesigur, că oamenii nu sunt de încredere și că trebuie să fie mereu în gardă. În schimb, dacă primește încurajare, susținere și modele de comportament respectuos, copilul va construi o imagine de sine pozitivă și o relație sănătoasă cu ceilalți.
Piaget, pe de altă parte, a arătat cum în etapele timpurii, copiii încă nu au capacitatea deplină de a analiza situațiile abstract sau de a relativiza comportamentele celorlalți.
Cu alte cuvinte, atunci când un copil mic este jignit sau ridiculizat, el nu are încă instrumentele cognitive și emoționale de a spune: „Aceasta este doar părerea lor, nu valoarea mea reală”. El ia foarte personal aceste experiențe, iar ele intră direct în construcția propriei identități.
Mai mult, chiar și atunci când copilul nu este ținta directă a unei atitudini agresive, simpla prezență într-un mediu unde adulții vorbesc urât unii cu alții, se ridică tonul sau se transmit mesaje depreciative către alți copii, poate fi o sursă de stres și nesiguranță.
Copilul învață prin imitație și prin atmosfera resimțită, nu doar prin ceea ce i se spune direct.
Agresivitatea – răni invizibile, dar profunde
Agresivitatea verbală nu lasă urme vizibile, dar poate afecta profund dezvoltarea emoțională. Comentarii de tipul „ești prost!”, „nu ești bun de nimic!” sau chiar ironii subtile, spuse repetat, sapă în stima de sine a copilului.
Atitudinea de respingere, lipsa de interes sau de valorizare are efecte similare – copilul învață că nu contează, că vocea lui nu este importantă.
Este esențial de subliniat că agresivitatea nu înseamnă autoritate și nici limită educativă. Uneori, adulții confundă tonul dur, critica sau pedeapsa excesivă cu o formă de disciplină. În realitate, acestea nu construiesc respect, ci teamă și nesiguranță.
Limitele sănătoase sunt clare, ferme, dar respectuoase, și transmit mesajul: „comportamentul acesta nu este potrivit, dar tu, ca persoană, ești valoros”.
În familie, agresivitatea poate crea adulți cu o stimă de sine fragilă, fie mereu în defensivă, fie căutând cu orice preț aprobarea celorlalți. În școală sau grădiniță, agresivitatea colegilor sau chiar a unor adulți cu rol educațional îi poate face pe copii să-și piardă încrederea în propriile capacități și să evite provocările.
Un exemplu simplu: un copil care este ironizat constant pentru felul în care citește poate ajunge să evite cititul, să creadă că nu este „bun la școală” și, în timp, să dezvolte anxietăți puternice legate de performanță.
Ce pot face adulții responsabili?
Atunci când un copil se confruntă cu agresivitate în mediul școlar, rolul adulților din jur este esențial. Psihologia adleriană insistă pe importanța sentimentului de apartenență – copilul are nevoie să simtă că este sprijinit, înțeles și că face parte dintr-o comunitate sigură.
Câteva direcții concrete:
- Ascultarea copilului.
Primul pas este să-i oferim spațiu să povestească ce s-a întâmplat. Este important să nu minimalizăm („lasă, nu e mare lucru”) , dar nici să nu dramatizăm excesiv. Ascultarea activă – să arătăm că luăm în serios ceea ce spune – îi transmite copilului că emoțiile lui contează. - Înțelegerea situației din mai multe surse.
Este util ca părinții să discute cu educatoarea, învățătorul sau chiar cu alți părinți. Astfel, se poate forma o imagine mai clară asupra contextului și asupra modului în care sunt gestionate conflictele. - Dialog cu ceilalți adulți implicați.
Dacă un cadru didactic folosește frecvent etichete negative sau critici excesive, părinții au responsabilitatea de a discuta deschis, dar respectuos. Nu este o confruntare, ci o colaborare pentru binele copilului. - Intervenția asupra mediului.
În cazurile în care mediul rămâne toxic, este de luat în calcul chiar schimbarea grădiniței sau a școlii. Deși această decizie poate părea drastică, uneori este mai sănătos pentru copil să fie mutat într-un mediu mai respectuos și echilibrat.
Pregătirea copilului pentru viață
Un aspect esențial este că agresivitatea nu poate fi complet eliminată din viață. De-a lungul timpului, copilul devenit adult se va întâlni cu oameni ostili, agresivi sau pur și simplu indiferenți. De aceea, nu este suficient să „curățăm” mediul în care crește, ci și să-l pregătim pentru a face față acestor situații.
Aici, principiile adleriene ne oferă o posibilă direcție: copilul trebuie încurajat să-și dezvolte reziliența și asertivitatea.
- Reziliența înseamnă capacitatea de a suporta dificultățile fără a fi doborât. Îi putem arăta copilului că, deși cineva l-a jignit, el are resurse să meargă mai departe și să caute sprijin în relații sănătoase.
- Asertivitatea este abilitatea de a spune ce simți și ce vrei fără a fi agresiv. De exemplu, un copil poate învăța să răspundă: „nu-mi place să vorbești așa cu mine” sau „te rog să nu mai spui asta”.
Aceste lucruri se pot antrena în cadrul unei terapii de familie sau în consilierea copilului.
Exemple din viața de zi cu zi
- La grădiniță: un copil este exclus constant din joc de către ceilalți. Dacă părintele află și îl ajută să exprime cum se simte, apoi discută cu educatoarea pentru a crea activități de grup mai incluzive, copilul învață că există soluții și sprijin.
- La școala primară: învățătorul ridiculizează greșelile la tablă. Dacă părintele observă că micuțul devine tot mai retras, poate interveni printr-o discuție cu cadrul didactic și, în paralel, prin exerciții de încurajare acasă („îți apreciez efortul, nu rezultatul perfect”).
Astfel de acțiuni concrete transmit copilului un mesaj esențial: „Nu ești singur, iar ceea ce trăiești contează”.
Agresivitatea, fie ea verbală, atitudinală sau relațională, lasă urme adânci în sufletul copiilor. În familie și în școală, adulții au responsabilitatea de a proteja, dar și de a pregăti copilul pentru realitățile vieții. A-l asculta, a înțelege contextul, a discuta cu ceilalți adulți și, la nevoie, a schimba mediul educațional sunt pași concreți care pot face diferența.
În același timp, antrenarea rezilienței și a asertivității îi oferă copilului instrumentele de a se apăra și a se exprima sănătos. Prin aceste acțiuni, punem bazele unui adult capabil să trăiască echilibrat, să construiască relații de încredere și să contribuie la o comunitate mai respectuoasă.
Așa cum spunea Adler, „viața are sens doar în relație cu ceilalți”. Dacă ne străduim să oferim copiilor un mediu în care respectul și încurajarea sunt reguli de bază, le dăm șansa de a-și construi o viață plină de sens și de apartenență.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.