Jean Piaget, unul dintre cei mai importanți psihologi ai secolului XX, a propus o teorie clară și logică despre cum se dezvoltă gândirea copilului. Potrivit lui, fiecare copil parcurge etape firești, de la gândirea concretă la cea abstractă, iar aceste etape nu pot fi „sărite” doar prin presiune sau dorința adulților. Fiecare nivel de înțelegere are un timp biologic și psihologic propriu.
Pornind de aici, putem privi într-un mod mai echilibrat și realist așteptările pe care părinții le au de la copii: ce, cât și cât de repede ar trebui să învețe. Realitatea este că nici lipsa totală de cerințe, nici standardele exagerat de ridicate nu sprijină dezvoltarea. Ambele extreme, deși aparent opuse, pot duce la consecințe negative.
Ce se întâmplă când nu există cerințe și implicare
Unii părinți aleg o abordare relaxată dusă la extrem: „copilul va învăța singur ce are nevoie, nu îl presez cu nimic.” Este adevărat că presiunea excesivă nu ajută, dar nici absența cerințelor nu este benefică.
- Slabă stimulare cognitivă - Un copil care nu este provocat cu întrebări, jocuri, activități potrivite vârstei va rămâne mai puțin stimulat intelectual. Piaget vorbește despre „asimilare” și „acomodare”, procesele prin care copilul învață. Dacă nu există experiențe noi, nu există material pentru aceste procese.
- Valori implicite de delăsare – Copiii învață nu doar din ceea ce li se spune explicit, ci și din ceea ce se transmite în familie la nivel de atitudine. O casă în care nu există preocupare pentru efort, perseverență sau curiozitate transmite indirect un mesaj: „nu are rost să te străduiești prea mult”.
- Lipsa rezistenței la frustrare – Dacă un copil nu este pus în situații unde trebuie să insiste, să greșească și să încerce din nou, el poate dezvolta o toleranță foarte scăzută la frustrare. În viața reală, unde obstacolele sunt inevitabile, asta devine o problemă.
De exemplu, un copil care nu primește cerința de a-și termina un puzzle sau de a repeta tabla înmulțirii ajunge să creadă că renunțarea rapidă e un mod de viață. Mai târziu, la școală sau la locul de muncă, poate întâlni dificultăți tocmai pentru că nu a exersat „mușchiul” perseverenței.
Ce se întâmplă când cerințele sunt exagerate
La celălalt pol, se află părinții care pun accent enorm pe performanță: note perfecte, medalii, olimpiade, excelență în toate domeniile. Intenția este bună (dorința de a oferi copilului cele mai mari șanse), dar efectele pot fi negative:
- Frustrare și anxietate – Dacă cerințele nu se potrivesc aptitudinilor copilului, presiunea devine sursă de stres. Nu toți copiii au talent la matematică sau la sport, iar compararea permanentă cu alții îi face să se simtă „defecți”.
- Scăderea motivației intrinseci – Copiii învață cel mai bine când sunt curioși și pasionați. Când accentul cade exclusiv pe rezultate externe (note, diplome, laude), apare riscul ca plăcerea de a descoperi să fie înlocuită de frică sau dorință de validare.
- Perfecționism și auto-critică excesivă – Copiii crescuți în medii foarte exigente pot internaliza ideea că „niciodată nu e suficient de bine.” Această atitudine îi poate urmări și la maturitate, ducând la epuizare sau depresie.
Un exemplu frecvent: un copil cu abilități artistice remarcabile, dar cu dificultăți la matematică este presat să obțină mereu 10 la toate materiile. În loc să-și cultive punctele forte, el își petrece copilăria cu sentimentul că nu se ridică la nivelul cerut.
Echilibrul sănătos: între sprijin și provocare
Teoria lui Piaget arată clar că dezvoltarea are un ritm propriu și că unele abilități cognitive nu pot fi forțate să apară mai devreme. Un copil de 5 ani nu poate înțelege încă logica abstractă, indiferent cât de mult insistă părintele. Dar asta nu înseamnă că nu poate fi stimulat potrivit vârstei.
Cheia este echilibrul:
- Cerințe realiste, adaptate stadiului de dezvoltare.
- Implicare activă din partea adulților, dar fără a confisca procesul de învățare.
- Încurajarea curiozității naturale a copilului.
Atitudinea adulților: lecții care nu se predau, dar se învață
Poate cel mai important aspect este că, dincolo de exerciții și teme, copiii învață din atmosfera de acasă. Atitudinea părinților față de muncă, învățare și efort se transmite informal, dar foarte puternic.
- Studiu și muncă – Dacă părintele citește, este curios, se implică în proiecte, copilul înțelege că învățarea este o activitate firească și valoroasă. Dacă, dimpotrivă, părintele spune mereu „nu are rost să citești, oricum nu te ajută la nimic”, copilul internalizează mesajul.
- Rezistența la frustrare – Modul în care adulții reacționează la dificultăți devine model. Un părinte care renunță imediat sau care explodează nervos transmite aceeași strategie copilului. Un părinte care își gestionează calm eșecurile arată că frustrarea poate fi depășită.
- Obiective viabile – Copiii învață diferența între dorințe realiste și fantezii imposibile tot prin observație. Dacă în casă există planuri pe termen lung, dar și flexibilitate în fața schimbărilor, copilul va înțelege cum să-și construiască drumul.
Un exemplu simplu: o familie unde părinții discută seara ce obiective au pentru săptămână, de la muncă la hobby-uri, transmite copilului ideea că planificarea și munca susținută sunt normale.
Cum pot părinții să sprijine dezvoltarea sănătoasă
Pornind de la ideile lui Piaget și din practica psihologică, câteva direcții clare pot ghida părinții:
- Respectarea ritmului copilului – nu toți copiii citesc fluent la 6 ani și nu este un eșec dacă asta se întâmplă la 7. Important e progresul constant.
- Stimulare adecvată – pune-i la dispoziție jocuri, activități și discuții adaptate etapei cognitive.
- Exigență echilibrată – cere efort și implicare, dar evită comparațiile cu alți copii.
- Validarea efortului, nu doar a rezultatului – încurajează copilul pentru perseverență, nu doar pentru nota obținută.
- Model personal – fii tu însuți un exemplu de curiozitate, muncă și reziliență.
Concluzie
Copiii cresc într-un ritm propriu! Părinții au datoria să înțeleagă acest ritm și să-și ajusteze așteptările: nici delăsarea totală, nici perfecționismul impus nu ajută.
Ceea ce contează este o atitudine echilibrată, unde copilul este stimulat, sprijinit, provocat realist și încurajat să-și descopere punctele forte. În același timp, atmosfera de acasă, modul în care adulții privesc studiul, munca și rezistența la frustrare rămâne cea mai puternică lecție informală, una care nu se predă la școală, dar care rămâne cu copilul toată viața.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.