Puține concepte psihologice au intrat atât de repede în vocabularul nostru precum sindromul Stockholm. Totul a început în 1973, la un jaf bancar din capitala Suediei, când ostaticii au dezvoltat o legătură emoțională cu răpitorii. Cazul a șocat opinia publică și a intrat în manualele de psihologie. De atunci, termenul descrie orice situație în care o persoană sau chiar un grup ajunge să se atașeze de cel care îi limitează libertatea sau îi provoacă suferință.
Când supraviețuirea se leagă de agresor
La nivel personal, sindromul Stockholm apare în relații abuzive, contexte de violență domestică sau dependență emoțională. Nu e un „capriciu” sau o „slăbiciune”, ci o strategie de supraviețuire. Mintea caută să reducă pericolul, apropiindu-se de sursa lui, în speranța că va evita răul mai mare.
Psihologia adleriană explică reacția prin logica privată a individului: într-un context de pericol, apropierea de cel puternic - chiar dacă e agresorul - poate părea singura cale de siguranță.
Când un popor își apără lanțurile
Fenomenul nu se oprește la oameni luați individual. Și grupurile sociale pot manifesta o formă de „Stockholm”. Populații întregi ajung, după perioade lungi de opresiune, să-și amintească cu nostalgie anumite aspecte din acea vreme: „era mai sigur”, „era mai stabil”.
Istoria e plină de exemple în care comunități apără figuri autoritare sau regimuri care le-au restrâns libertatea. Explicația psihologică? Grupul își asociază identitatea și supraviețuirea cu ordinea impusă, chiar dacă aceasta a fost restrictivă sau dureroasă.
Memoria nu e cameră de filmat
Fiecare dintre noi are tendința să creadă că își amintește „exact cum a fost”. Realitatea e alta: memoria e vie și maleabilă. De fiecare dată când accesăm o amintire, o rescriem puțin, influențați de emoțiile de acum și de ce am învățat între timp.
La nivel personal, reinterpretarea poate proteja echilibrul interior, dar poate și ascunde adevărul. O victimă a unui abuz poate ajunge să-și amintească mai ales momentele „bune”, minimalizând gravitatea celor rele.
Când o țară își rescrie trecutul
Memoria colectivă funcționează similar: nu este o arhivă neutră, ci o poveste comună, selectată și transmisă. Ce rămâne în mintea unei națiuni depinde de ce e util pentru identitatea și valorile dominante ale momentului.
Aspectele dureroase pot fi estompate, iar avantajele exagerate. Astfel, perioade de lipsuri și constrângeri devin, în narațiunea publică, „vremuri mai simple” sau „mai sigure”.
Când amintirile țin în viață lanțurile
Aici se întâlnesc sindromul Stockholm și memoria. Dacă în momentul traumei ne-am adaptat prin apropierea de agresor, memoria poate fixa această interpretare și o poate transforma, în timp, într-o justificare.
Individul își poate spune: „Nu a fost chiar atât de rău, am supraviețuit și chiar am avut momente bune”. Comunitățile pot spune: „Nu era libertate, dar era ordine și liniște”. În ambele cazuri, povestea trecutului devine o frână pentru schimbare.
Cheia schimbării: povestea pe care ne-o spunem
Psihologia adleriană vede vindecarea nu ca pe o uitare a trecutului, ci ca pe o reinterpretare a lui cu un scop nou. Trecutul rămâne, dar povestea lui poate fi rescrisă astfel încât să susțină libertatea, nu dependența.
A recunoaște trauma nu înseamnă a o retrăi, ci a-i înțelege lecția. O comunitate sau o persoană pot decide ca istoria lor să fie o sursă de înțelepciune, nu de nostalgie pentru ceea ce i-a ținut pe loc.
De ce e important azi
Într-o lume în care informația circulă rapid, dar se și deformează rapid, modul în care ne amintim trecutul are consecințe directe asupra prezentului și viitorului. Dacă ne păstrăm doar amintirile „acceptabile” și uităm realitatea completă, riscăm să repetăm aceleași tipare.
Sindromul Stockholm, la nivel personal sau colectiv, ne arată cât de ușor putem confunda supraviețuirea cu atașamentul. Iar memoria, dacă nu e chestionată, poate deveni un complice tăcut.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.