Într-o societate în care „să fii bine” a devenit aproape o obligație, iar stările emoționale negative par să nu-și mai aibă locul în discursul public, anxietatea este adesea privită ca un inamic de temut.
Însă din perspectiva psihoterapiei adleriene, anxietatea nu este un dușman de învins, ci un semnal valoros că ceva din viața noastră are nevoie de schimbare, de atenție sau de ajustare.
Anxietatea – un mecanism natural și necesar
Anxietatea nu este o eroare de funcționare a psihicului, ci un mecanism esențial în supraviețuirea și evoluția umanității. A funcționat ca un sistem de avertizare în fața pericolelor reale – un animal prădător, o schimbare climatică sau o amenințare din partea unui alt grup. Fără acest sistem de alertă, specia umană nu ar fi supraviețuit.
Problema nu este prezența anxietății, ci contextul în care apare. Dacă în trecut pericolele erau imediate, tangibile și aveau o soluție concretă (fuga, lupta sau adaptarea), în prezent, sursele de anxietate sunt deseori difuze, cronice și greu de localizat. Iar răspunsul corpului și minții la aceste pericole rămâne același, chiar dacă natura lor s-a schimbat radical.
Pericolele moderne: de la supraviețuire la validare
Epoca actuală aduce cu sine o multitudine de factori stresori, nu doar externi, ci și interiorizați. Trăim într-o societate accelerată, în care suntem permanent conectați, expuși și comparați. Internetul și rețelele sociale au eliminat granițele de spațiu și timp, oferind acces instant la orice – informație, imagine, comparație.
Dacă odinioară cineva se compara cu rudele sau vecinii, astăzi se compară cu sute de mii de oameni, ale căror vieți par perfecte, dar sunt atent selectate și editate.
Această expunere constantă creează o presiune difuză, dar persistentă: trebuie să fii mereu performant, frumos, sănătos, interesant.
În acest context, anxietatea nu doar că nu dispare, ci se amplifică, devenind o prezență constantă în viața multora. Iar pentru un psihoterapeut adlerian, această stare este mai degrabă un semnal că persoana nu se simte suficient de conectată, de valoroasă sau de capabilă în raport cu provocările vieții.
Anomia socială și insecuritatea cotidiană
Sociologul Émile Durkheim descria în urmă cu mai bine de un secol conceptul de anomie – o stare de dezorganizare a valorilor sociale, de dezorientare individuală într-un mediu în care normele devin confuze sau contradictorii.
Într-o societate în care reperele morale, sociale sau profesionale sunt în continuă schimbare, indivizii pot resimți un profund sentiment de insecuritate și instabilitate.
Această anomie este vizibilă și astăzi, poate chiar mai accentuată. Rolurile tradiționale s-au schimbat, iar modelele de viață sunt multiple, adesea conflictuale: trebuie să fii autentic, dar și adaptabil; să ai stabilitate, dar să fii flexibil; să cauți echilibrul, dar și performanța.
În lipsa unor repere clare și a unui sentiment solid de apartenență, anxietatea se instalează ca reacție firească.
Pentru psihoterapia adleriană, sentimentul de apartenență este esențial pentru sănătatea psihică. Lipsa acestuia – fie că este vorba despre familie, comunitate sau sensul propriei contribuții – alimentează nesiguranța și anxietatea.
Anxietatea nu se elimină, ci se înțelege
Mulți oameni caută metode rapide de a „scăpa” de anxietate – meditație, tehnici de respirație, suplimente sau chiar evitarea situațiilor stresante. Deși unele dintre aceste soluții pot avea un efect calmant temporar, abordarea terapeutică profundă încurajează nu evitarea anxietății, ci înțelegerea ei.
În psihoterapia adleriană, anxietatea este explorată ca un mesaj din partea persoanei către sine: ce încearcă această stare să îmi transmită? Ce parte din viața mea este în dezechilibru? În ce domeniu simt că nu am control (de ce simt că am nevoie de control?), că nu sunt suficient sau că nu contez?
Uneori, răspunsul poate fi simplu – o relație tensionată, o muncă lipsită de sens, o oboseală cronică. Alteori, este vorba despre teme mai profunde – teama de respingere, de eșec, de lipsa de valoare, teama de a te bucura și relaxa.
În ambele cazuri, cheia nu este suprimarea anxietății, ci înțelegerea contextului în care apare și găsirea unor soluții care să aducă sens, conectare și un minim control.
Soluții care nu vindecă, dar care liniștesc
În unele situații, soluția nu înseamnă schimbarea realității, ci acceptarea ei. De exemplu, dacă o persoană simte anxietate pentru că nu își găsește locul profesional, poate fi necesar un parcurs de autoanaliză și reorientare.
Dar dacă anxietatea apare în legătură cu o boală cronică a unui membru al familiei sau cu un context social instabil, soluția nu este în control, ci în acceptare, susținere emoțională și găsirea unui sens în mijlocul incertitudinii.
Acest tip de abordare – orientată spre sens, nu doar spre soluție – este esențială în terapia adleriană. Este mai important să înțelegem de ce simțim, decât cum să nu mai simțim. Uneori, schimbarea vine nu din afară, ci dintr-o nouă relație cu propriile noastre trăiri.
Exemplu de viață cotidiană
Să luăm un exemplu simplu: o tânără care începe să simtă o anxietate difuză înainte de fiecare zi de muncă. Nu are o explicație clară – jobul nu este neapărat rău, colegii sunt prietenoși.
În terapie, se poate descoperi că anxietatea vine dintr-o tensiune între valorile ei personale și natura muncii sale. Poate că simte că nu aduce o contribuție reală sau că se conformează unui tipar impus de familie.
Odată identificată sursa, nu este neapărat nevoie să-și schimbe imediat cariera, dar poate începe să caute activități care aduc sens – voluntariat, formare, conectare cu oameni cu valori comune.
Anxietatea nu dispare complet, dar se diminuează odată cu creșterea sentimentului de direcție și apartenență.
Notă: exemplul este perfect valabil și pentru domni, precum și pentru orice grupă de vârstă.
În loc de concluzie: nu fugi, ascultă!
Anxietatea nu este un dușman. Este un mesager neplăcut, dar necesar. Ea ne spune că ceva din viața noastră cere o schimbare, o reevaluare sau o acceptare profundă. Nu cu toate fricile trebuie să te lupți, dar pe toate trebuie să le înțelegi.
Oamenii care învață să își asculte anxietatea pot face pași semnificativi spre o viață mai autentică și mai în acord cu propriile nevoi și valori. Și nu pentru că au eliminat frica, ci pentru că au învățat să o folosească drept busolă.
Poate că, într-o zi, vom învăța să vorbim despre anxietate nu cu teamă sau rușine, ci cu recunoștință. Pentru că ne arată că trăim, că ne pasă și că vrem să fim în acord cu noi înșine.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.