Explicația cea mai la îndemână și primul strat de interpretare al sondajului care arată că aproape dintre jumătate dintre români valorizează mai mult comunismul decât regimul politic actual este aceea că avem de-a face mai puțin cu istoria și mai mult cu o judecată resentimentară a prezentului.
Până aici, însă, lucrurile nu stau cu mult diferit față de cercetările sociologice anterioare.
Noutățile vin, pe de o parte, din dinamica ascendentă a valorizării pozitive a trecutului dictatorial, prin raportare la prezentul democratic și, pe de altă parte, din corelația dintre indicatorii măsurați și narațiunile din campaniile de dezinformare care au definit ultimele scrutine.
Stăm mai rău decât acum un deceniu atunci când comparăm comunismul cu democrația și avem și o relație cauzală cu instanțele maligne, interne sau externe, care lucrează la agravarea acestei vulnerabilități.
Este util să analizăm premisele și consecințele acestei fotografii sociologice, realizate de INSCOP Research la cererea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).
Cum am ajuns aici, după ce România a cunoscut nu doar una dintre cele mai dure instanțieri ale dictaturii comuniste, față de regimurile în oglindă din state ca Polonia și fosta Cehoslovacie, de pildă, ci și una dintre cele mai dramatice tranziții de la dictatură la democrație, cu o Revoluție sângeroasă, spre deosebire de tranzițiile mai line, revoluția de catifea sau negocierile la masa rotundă?
Două experiențe care ar fi trebuit să ne facă imposibilă orice reevaluare în bine a unui regim a cărui trăsătură fundamentală a fost dezumanizarea, prin instrumente ca tortura, temnița, delațiunea generalizată.
Sunt mai multe variabile care s-au interpus și au deturnat percepția colectivă, în trei etape majore.
Prima etapă corespunde anilor 1990 – 2000 și confruntarea a fost la vedere, prin mineriadele puse în scenă de regimul Ion Iliescu. S-au întâmplat câteva lucruri:
- Compromiterea și deturnarea unei Revoluții autentice, prin instalarea la putere, imediat, a unor continuatori ai nomenclaturii, Ion Iliescu și compania, prima etapă prin care societății i s-a transmis că resursele de putere nu trec la ea;
- Blocarea lustrației;
- Nereformarea și nemilitarizarea serviciilor de informații;
- Incapacitatea/blocarea elitelor culturale de a construi un sistem de educație care să înlocuiască narațiunile coapte în laboratoarele ceaușismului târziu și apoi în primii ani postdecembriști;
- Raportarea la trecut ca memorie, nu ca istorie, unde se integrează mitologizarea interbelicului ca vârstă de aur, deși a fost perioada cu trei dictaturi, violență politică și ascensiunea Mișcării Legionare. În această primă etapă, această recuperare mitologizată a interbelicului a fost cu precădere culturală și tributară unor memorii și mărturisiri trunchiate,.
Cea de-a doua etapă este aceea în care rezistența anti-comunistă este deturnată, compromisă, redusă la registrul minor.
Cu lustrația blocată și instituțiile populate cu continuatori ai fostului regim, anti-comunismul a devenit ridiculizat și procesele comunismului au fost mai degrabă blocate, în pofida deciziei președintelui Băsescu, istorică, de condamnare a comunismului și crimelor lui.
Este și etapa în care începe recuperarea la scară socială a legionarismului, odată cu deschiderea arhivelor și confiscarea rezistenței anti-comuniste ca fiind una a membrilor Mișcării Legionare.
Ia naștere mitul sfinților închisorilor și societatea se polarizează nu în jurul crimelor comuniste, ci în jurul recuperării „marilor valori” versus judecata critică asupra acestora.
În aceste laboratoare este fabricat Călin Georgescu, un produs al ceaușismului târziu, care își asumase pe deplin și cultura legionară – „Căpitane, nu fi trist/Garda merge înainte/Prin Partidul Comunist”. Apar focarele neolegionare și ies la lumină frățiile ortodox-legionare, tabere de formare legionară și capătă amploare și tribună discursurile naționaliste de tip Dan Puric.
Cea de-a treia etapă este aceea a conlucrării, intenționate sau nu, între instanțele maligne interne, grupurile retrograde care au lucrat la menținerea acestui status quo, și cele externe, în speță Rusia.
Este etapa în care nemulțumirile și resentimentele privind starea politică actuală au fost îmbrăcate în narațiuni și alimentate prin diverse mijloace de comunicare.
Este etapa în care ceea ce literatura a numit nostalgia estică față de comunism, specifică generației care și-a trăit tinerețea în comunism, în general, este deturnat și manufacturat într-un alt tip de nostalgie, care nu mai are legătură cu trecutul, ci mai degrabă cu prezentul.
Un exemplu este acela al mâncării mai sănătoase și mai naturale în comunism, un altul este acela al accesului mai bun la servicii medicale, într-o țară în care, așa cum a amintit profesorul Valentin Naumescu la dezbaterea sondajului, mortalitatea infantilă depășea 20 la mia de copii născuți vii.
De aceea, narativele izolaționiste, populiste, pro-rusești nu propun povești fericite din comunism, ci portretizează nefericirile și furiile cotidiene.
În acest fel, nu regimul comunist e mai bun decât cel prezent, ci prezentul este încărcat și evaluat negativ.
Suntem în fața unui moment deosebit de critic, în care războiul hibrid înaintează și pune tot mai mult stăpânire pe adevăr și pe controlul cognitiv al oamenilor.
Este poate concluzia cea mai limpede a acestui sondaj care e mai puțin despre Ceaușescu și nostalgii reale și mai mult despre vulnerabilități culturale și politice, deopotrivă, care pot pune în pericol securitatea națională a României.
Interpretarea prin grila compasului moral mai defect la români decât în cazul altor popoare este una nu doar eronată, ci și în măsură să fie preluată și speculată în strategiile de polarizare create în laboratoare maligne și aplicate societății românești.
Este vorba mai mult despre instituțiile care nu și-au făcut treaba în fața războiului hibrid al Rusiei, de la președinția României educate la serviciile de informații, de la Guvernul care privește cultura în registrul minor până la drumurile lipsă care sunt percepute drept abandon.
Partea bună e că avem radiografia, vedem cauzele și, măcar teoretic, știm că soluțiile există.