În primul rând a făcut asta Securitatea, în general propaganda comunistă, vehiculată de unii, din interes sau din ignoranță, și după 1989, iar președintele Nicușor Dan pare să nu fi înțeles ce s-a întâmplat în această țară în ultima vreme, inclusiv cum a ajuns el la Cotroceni, afirmă istoricul Dorin Dobrincu.
Un al doilea moment al distorsionării adevărului istoric s-a produs în postcomunism, când grupusculele legionare au încercat, printr-o multitudine de asociații, organizații și fundații să se folosească de tema rezistenței armate anticomuniste, respectiv de martiri ai credinței, pentru a-și crește influența în societate și pentru a câștiga bătălia memorială cu alte perspective, îndeosebi cu cele democratice.
Istoria trebuie cunoscută în adevărul ei: dacă grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu, din Munții Făgăraș-versantul nordic, a fost unul explicit legionar, pe versantul sudic al Munților Făgăraș, grupurile conduse de Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu, foști militari de carieră, erau formate și susținute de membri ai partidelor istorice, în special țărăniști, dar și peneliști tătărescieni.
Istoricul Dorin Dobrincu, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, este autorul volumelor „O istorie a comunismului din România“ şi „Omul evanghelic“. A fost director general al Arhivelor Naționale ale României (2007-2012) și este membru fondator al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei.
Președintele – fie pentru că a fost rău sfătuit, fie pentru că s-a lăsat condus de propriile percepții sau poate din pur calcul politic – a intrat pe terenuri pe care nu le controlează intelectual și politic, mă refer la istoria recentă, respectiv la politicile memoriale. Mai rău, pare să nu fi înțeles ce s-a întâmplat în această țară în ultima vreme, inclusiv cum a ajuns el la Cotroceni.
Dorin Dobrincu, pentru a motiva sesizarea CCR în privința legii care, printre altele, incriminează și legionarismul, președintele Nicușor Dan a adus în discuție rezistența anticomunistă din munți. O dezbatere care trebuie nuanțată, suntem de acord, în ceea ce privește rezistența anticomunistă. Vă propun să începem chiar de aici – ce adunăm sub această umbrelă a rezistenței din munți, care sunt nuanțele?
Rezistența armată anticomunistă din România a fost un fenomen nestudiat de istorici înainte de 1989. Tema nu exista pentru ei, din motive lesne de înțeles. În schimb, s-a scris atunci, de pe pozițiile partidului-stat, strict propagandistic, doar de unii angajați ai Securității, cu texte apărute în lucrările cu circuit închis ale acesteia, pentru formarea cadrelor, sau în cele destinate publicului larg, spre exemplu în Pentru Patrie, revista Ministerului de Interne.
A existat și o formă de literaturizare, în nuvele sau romane polițiste, după cum au fost realizate și filme artistice în care demonizarea partizanilor, respectiv eroizarea securiștilor și a activiștilor PCR erau evidente.
După căderea comunismului, au început să apară relatări ale supraviețuitorilor din rezistență, sub forma unor interviuri sau memorii, au fost realizate filme documentare despre diverse grupuri de rezistență.
De asemenea, istoricii au început să se preocupe de temă, au fost asumate teze de doctorat, s-au făcut anchete de istorie orală, au fost publicate documente din arhivele până atunci zăvorâte, în special ale poliției politice sau ale tribunalelor militare, au apărut studii numeroase, s-au organizat conferințe, a fost realizată o sală specială dedicată acestui subiect la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de la Sighet, subiectul a intrat în Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, precum și în manualul opțional de istorie a comunismului pentru elevii de liceu, iar acum în cel obligatoriu.
Cu alte cuvinte, s-a acumulat multă cunoaștere în privința temei pe care o avem în vedere, iar discuția publică este mai bine structurată.
Rezistența armată anticomunistă este practic cartografiată spațial și temporal. Precizez aici că m-am ocupat intens de această temă în ultimele decenii, o sinteză fiind în pregătire.
Știm care au fost zonele în care s-a manifestat această rezistență, cunoaștem grupurile, membrii și susținătorii, acțiunile rezistenței, forțele și acțiunile Securității și Miliției implicate în reprimarea celor nesupuși, ce s-a întâmplat cu cei capturați, partizani și susținători, procesele derulate în tribunalele militare, execuțiile extrajudiciare săvârșite de autorități.
Spre deosebire de începuturi, avem inclusiv o perspectivă comparativă asupra rezistenței, în mod deosebit în oglindă cu cea din alte țări ale Europei de Est intrate sub dominație sovietică la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și în raport cu ce s-a întâmplat în alte spații unde au existat gherile antiguvernamentale sau împotriva ocupației străine.
Ce înțelegem prin rezistența armată anticomunistă din România? Este vorba despre opoziția la comunism în formă extremă, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial până la începutul anilor ’60, când ultimii supraviețuitori izolați și încă activi au fost neutralizați.
Însă perioada intensă se încheiase practic la jumătatea deceniului anterior. Rezistența din România nu a fost unitară, nu a existat niciodată un centru de comandă, ea manifestându-se printr-o puzderie de organizații și grupuri înarmate și/sau subversive risipite în zonele rurale, mai ales în cele montane și colinare, împădurite, uneori și în zonele de câmpie, dar și în orașe.
Nu se poate face ușor diferența între grupurile de rezistență armată și cele care, aflate în clandestinitate, s-au limitat la acțiuni organizatorice, la difuzarea de manifeste de amenințare la adresa autorităților comuniste și de încurajare a populației.
Ceea ce îi unea oarecum pe acești oameni era dușmanul comun, regimul comunist, și speranța că eliberarea, inclusiv printr-o intervenție străină („Vin americanii!”), se va întâmpla într-un orizont de timp apropiat.
Erau aceste grupuri de rezistență compuse și din foști legionari? Cum le putem evalua, sunt arhive care să permită o astfel de analiză, ce a însemnat infiltrarea legionară a acestor grupuri, în primul rând, și care au fost aceste grupuri de rezistență provenite din facțiuni legionare?
Cum precizam anterior, există numeroase surse care au permis reconstituirea rezistenței armate anticomuniste. În mod special în Arhiva SRI, acum în Arhiva CNSAS – unde se află arhiva fostei poliții politice și arhivele tribunalelor militare – și în Arhivele Naționale sunt cantități uriașe de documente care privesc acest subiect.
Spre exemplu, în cea de-a doua arhivă amintită pot fi cercetate așa-numitele dosare documentare, dar și dosarele penale ale loturilor sau persoanelor judecate și condamnate, precum și dosarele de urmărire informativă ori de rețea.
Pe baza acestora și prin coroborarea cu mărturiile supraviețuitorilor, poate fi reconstituită rezistența armată anticomunistă. Ceea ce am amintit mai sus, dar și ceea ce voi spune în continuare se bazează pe o investigație amplă a acestor surse.
Partizanii au fost în cea mai mare parte oameni care nu aveau notorietate dincolo de orizontul local sau județean. Unii dintre ei fuseseră militari activi, studenți, funcționari, mici proprietari și comercianți, meseriași, muncitori, dar mai ales țărani.
Un subiect de interes major inclusiv în contextul discuției noastre este cel al apartenenței politice a celor din rezistență.
În grupurile de rezistență și între susținătorii acestora au fost înregistrați membri sau simpatizanți ai partidelor care activaseră în România interbelică, dar și în primii ani postbelici, legal sau în clandestinitate: din Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Național Liberal Tătărescu (sau Bejan), Partidul Social Democrat, Mișcarea Legionară.
Un fapt care poate nedumeri este prezența în organizațiile anticomuniste a unor foști membri în organizațiile politice guvernamentale de după 1945, mă refer la Partidul Comunist Român, Uniunea Tineretului Comunist și Frontul Plugarilor.
Aceștia intraseră în aceste partide, respectiv organizații de masă, fie pentru a se pune la adăpost de consecințele apartenenței lor politice (unii mai trecuseră și prin alte partide) sau administrative anterioare, fie din oportunism.
Cu privire explicită la legionari, precizez că aceștia nu au fost majoritari nici măcar între cei cu certă afiliere politică.
Unele organizații și grupuri au avut o clară componentă politică și ideologică, în vreme ce altele au fost mixate sau cu o ideologie difuză. Ofer câteva exemple.
Organizația „T” a fost inițiată în 1945 de tineri liberali, cu implicarea unor țărăniști și social-democrați; aceștia aveau în vedere inclusiv recurgerea la luptă armată într-un context favorabil.
Organizația „Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanelor Negre” a rămas, în 1945-1946, în faza realizării de manifeste antiguvernamentale, care s-au remarcat prin mesajul șovin, în special prin antisemitism.
Mișcarea Națională de Rezistență, care nu a depășit stadiul discuțiilor și organizării, dar a avut parte de un proces răsunător în 1946, a atras într-o formă sau alta foști militari de rang înalt sau oameni politici de diferite orientări.
Grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu, din Munții Făgăraș-versantul nordic, a fost unul explicit legionar.
În schimb, pe versantul sudic al Munților Făgăraș, grupurile conduse de Gheorghe Arsenescu și Toma Arnăuțoiu, foști militari de carieră, erau formate și susținute de membri ai partidelor istorice, în special țărăniști, dar și peneliști tătărescieni.
Grupurile din Dobrogea, conduse de Gogu Puiu, au avut mai ales o componentă legionară, la fel și grupul „Arnota” din nordul Olteniei sau grupul Dumitru Apostol din zona Argeș.
În Banat, au existat grupuri cu lideri și membri de proveniență diferită, unele fiind țărăniste, altele legionare sau liberale, încercând chiar colaborarea între ele.
Teodor Șușman din Munții Apuseni a constituit un grup de rezistență fără o coloratură politică explicită, liderul său fiind un fost primar din vremea administrațiilor interbelice.
În zona Lăpuș-Țibleș a activat un grup constituit de pădurarul Nicolae Pop și preotul greco-catolic Atanase Oniga. Pop și familia sa – soția Maria și fiica Aristina (viitoare Săileanu) – au salvat în 1944 mai mulți evrei aflați în pericol de a fi deportați la Auschwitz, de aceea ulterior au primit distincția „Drept între popoare”, acordată de Yad Vashem.
Extinsa organizație „Vlad Țepeș II” din Vrancea a fost formată aproape integral din țărani fără aderență ideologică, la fel cum au fost numeroase organizații sau grupuri din alte zone.
Cu referire la legionari și implicarea unora dintre ei în rezistența armată anticomunistă, aș observa construirea în timp a unei sinonimii, pentru uzul public, între cele două.
Cine a avut interesul să pună semnul egal între rezistența armată anticomunistă și legionari?
În primul rând a făcut asta Securitatea, în general propaganda comunistă, vehiculată de unii, din interes sau din ignoranță, și după 1989. Ca fasciști autohtoni, cu istoria lor violentă, inclusiv cu ieșirea lor din prima scenă politică încă din 1941, dar și cu rămânerea alături de naziști până în 1945, legionarii puteau fi decredibilizați și în interior, și în afară în condițiile de după Al Doilea Război Mondial.
De aceea, participarea legionarilor la rezistența anticomunistă putea fi dusă în registrul „ultimelor zvârcoliri ale fascismului”.
După consumarea fenomenului, au încercat să susțină teza rezistenței armate anticomuniste exclusiv sau preponderent ca o rezistență legionară chiar foștii legionarii sau adepții lor de dată mai recentă. Aceștia o făceau în încercarea de a-și crește capitalul simbolic, de a acoperi istoria de violență din perioada interbelică și din anii 1940-1941, așadar ca o bătălie pentru memorie, inclusiv pentru un viitor ideologic și politic.
Cred că fiind vorba de un fenomen istoric, rezistența armată anticomunistă trebuie tratată în contextul său, pe baza surselor existente.
În același timp, tema este strâns legată de memorie, de unde și riscul ca rezistența să fie confiscată politic și manipulată ideologic, din diverse perspective. Aceste procese sunt în plină desfășurare.
A existat această idealizare a Mișcării legionare ca fiind una de contestare a comunismului, pe de o parte, și una naționalistă, cu fundament creștin-ortodox, pe de altă parte. Când și cum a apărut această mitizare?
România își dublase practic teritoriul și populația după Primul Război Mondial, dar avea minorități etnice și religioase foarte importante în noile teritorii - Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, dar și în orașele din Vechiul Regat.
Totodată, țările vecine erau preponderent ostile din motive legate de pierderile teritoriale anterioare, în cazurile Ungariei, Bulgariei și Rusiei Sovietice, dar și ideologice, în cazul celei din urmă.
Într-un context politic, social și cultural specific au apărut și s-au extins diverse curente politice radicale, cea mai cunoscută în perspectivă istorică fiind Mișcarea Legionară.
Aceasta îmbina naționalismul, inclusiv cu o componentă antisemită foarte puternică, cu fundamentalismul religios de extracție ortodoxă.
Legionarii s-au văzut ca niște purtători de stindard ai confruntării cu dușmanii din afară, dar mai ales cu cei din interior, în vederea renașterii unei națiuni omogene etnic (și religios, pentru mulți).
Tot imaginarul, vocabularul și simbolistica lor erau impregnate de chemarea la luptă, înregimentare și purificare.
Comunismul a fost un pericol real pentru tinerele state din Europa central-estică, fiind direct legat de centrul de la Moscova, susținând planurile expansioniste ale Rusiei Sovietice/URSS, care practic moștenise vechiul Imperiu Rus.
Nu întâmplător, comunismul a și fost unul dintre dușmanii des invocați de grupurile de extremă dreapta românească, inclusiv de legionari, dar și de centrul moderat. Pe de o parte se făcea trimitere la ideologie, pe de alta la adversarul geopolitic.
Legionarii – și cuziștii, dar și alți extremiști din același spectru ideologic – au lipit acuza de comunism peste minoritatea evreiască. Acest fenomen al acuzării în bloc a evreilor că erau comuniști – folosindu-se eticheta de iudeo-bolșevism – a fost întâlnit în toată Europa, inclusiv în Germania, unde a fost dus până la ultimele consecințe de naziști.
A fost unul dintre ingredientele care au stat la baza lipsirii evreilor de drepturi civile, apoi la dezumanizarea și în cele din urmă la exterminarea lor în timpul Holocaustului.
În contextul din anii 1930, odată cu instituirea unor regimuri dictatoriale în diverse țări din Europa, inclusiv în cele din jurul României, grupurile extremiste românești au ajuns să joace un rol tot mai important.
În confruntarea directă și adesea violentă cu alți competitori politici și cu instituțiile statului, legionarii și-au creat un întreg imaginar eroic, cei căzuți în sângeroasele dispute fiind asemuiți martirilor creștini.
Nu întâmplător, legionarii și adepții lor au construit și rostogolit în postcomunism, dar cu baze mai vechi, o altă temă, și anume cea a „sfinților închisorilor”.
S-a încercat astfel, într-un mod destul de sofisticat și cu totul interesat, amalgamarea unor persoane foarte diferite, și anume a unor creștini veritabili cu activiști legionari care au ajuns în închisori, unii încă din timpul lui războiului, din motive strict politice.
Pentru a sintetiza, grupusculele legionare au încercat în postcomunism, printr-o multitudine de asociații, organizații și fundații, să se folosească de tema rezistenței armate anticomuniste, respectiv de martiri ai credinței, pentru a-și crește influența în societate și pentru a câștiga bătălia memorială cu alte perspective, îndeosebi cu cele democratice.
Au participat la acest demers supraviețuitori legionari, noi convertiți la această ideologie, scriitori, eseiști, sociologi și istorici de orientare ultranaționalistă. Competiția este în desfășurare, ea primind un suflu evident în ultimii ani, mai ales în contextul electoral recent.
Țin să observ că unii dintre cei care s-au opus comunismului de pe alte poziții extremiste nu au învățat nimic din trecut, oricum nu în sens democratic, la fel cum nu au învățat nici unii dintre urmașii lor.
În același timp, alți foști luptători anticomuniști, care în tinerețe numai democrați nu au fost, dar mai ales unii dintre urmașii acestora cu siguranță au învățat ceva din ceea ce s-a întâmplat.
Schimbările de perspectivă, de ideologie, de raportare la ceilalți sunt dificile, iar asta se vede foarte bine din observarea acestor categorii de oameni care au istorii complicate în spate.
Dintr-o perspectivă liberală, reamintesc că și legionarismul, și comunismul au urmărit instituirea unor regimuri totalitare, unde drepturile și libertățile indivizilor și ale minorităților sunt negate în prima fază, apoi anulate.
România a fost pe punctul de regresie majoră și pentru că aceste filoane neolegionare au fost organizate politic, prin candidatura lui Călin Georgescu. Din acest punct de vedere, considerați corecte argumentele președintelui Dan atunci când a sesizat CCR privind această lege?
De fapt, România a cunoscut o creștere a curentelor (neo)legionare de-a lungul ultimelor decenii. Ieșirea din subterană s-a produs prin intrarea partidului AUR în Parlament, această formațiune având un destul de consistent filon de extracție legionară, alături de un altul mai degrabă de origine peremistă.
Este doar aparent o contradicție, de vreme ce național-comunismul reușise încă din anii 1960-1980 acomodarea stalinismului cu ultranaționalismul interbelic.
George Simion, Diana Șoșoacă și îndeosebi Călin Georgescu sunt promotorii cei mai vizibili ai acestui hibrid politic și ideologic.
România are o legislație deja cu vechime privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, legionar, rasist, xenofob, antisemit şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, dacă este să fac referire la OUG nr. 31/2002, aprobată cu modificări şi completări prin legea nr. 107/2006, modificată la rândul ei prin legea nr. 217/ 2015.
S-a adăugat PLX 168/2025, cu lărgirea înțelesului legii și introducerea unor noi termeni și prevederi, ceea ce a și dus la disputa actuală care a provocat și dialogul nostru.
În privința sesizării depuse de președintele Nicușor Dan la CCR, fac mai întâi observația că între timp Curtea a respins-o.
Din punctul meu de vedere, președintele – fie pentru că a fost rău sfătuit, fie pentru că s-a lăsat condus de propriile percepții sau poate din pur calcul politic – a intrat pe terenuri pe care nu le controlează intelectual și politic, mă refer la istoria recentă, respectiv la politicile memoriale. Mai rău, pare să nu fi înțeles ce s-a întâmplat în această țară în ultima vreme, inclusiv cum a ajuns el la Cotroceni.
În încheiere, aș mai face o observație. Și anume că la capitolul legi, inclusiv în această speță, nu am stat chiar rău.
Problema este că legea nu prea s-a aplicat în cele două decenii de când există, deși manifestările extremiste erau la lumina zilei. Iar toleranța din partea autorităților, care au refuzat să aplice legea, a dus la creșterea curentului extremist, inițial mai ales sub forma unor organizații pretins culturale, spirituale, apoi inclusiv în formă politică.
În cele din urmă, aceste federații de noi fasciști au ajuns chiar să pună în pericol statul de drept în România.
Manifestările publice fasciste, explicit legionare, au înflorit, s-au organizat marșuri cu scop provocator, inclusiv prin localitățile cu populație preponderent minoritară, tabere de antrenament în munți, s-au ridicat troițe în memoria activiștilor legionari și au avut loc, repetat, evenimente comemorative dedicate acestora, standurile de distribuție a presei și rețelele sociale s-au umplut cu propagandă legionară, xenofobă și antisemită, parlamentari sau europarlamentari români au strigat lozinci legionare fără reținere, au susținut cultul persoanelor condamnate pentru crime de război sau contra păcii.
Pentru a remedia pagubele imense produse de politica proastă a memoriei publice avem nevoie, în afară de aplicarea legii, de educație democratică și de dezbatere publică. În caz contrar, curentele extremiste își vor extinde și consolida rădăcinile, suportul lor popular se va amplifica, implicit cel politic, iar pericolul la adresa democrației noastre s-ar putea să devină de nestăvilit.