Deși un istoric austriac de calibru a averizat asupra lui Călin Georgescu încă din 2022, în România acesta a trecut neobservat, până la evoluția fulminantă care l-ar putea duce chiar în finala prezidențială.
Cotat și cu 10 procente în cel mai recent sondaj, Călin Georgescu părea a fi avut o evoluție spectaculoasă, deși sub radarul presei și a analiștilor multă vreme: Georgescu este un susținător al mișcării legionare, al lui Ion Antonescu și un admirator deschis al dictatorului rus Vladimir Putin, spune Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford.
Cel mai recent sondaj Verifield la comanda USR l-a cotat pe independentul Călin Georgescu cu 10,6%, înaintea lui Nicolae Ciucă și Mircea Geoană.
Cum se explică această evoluție?
El reflectă fidel filonul neolegionar din România. Aceste elemente sunt prezente, într-o anumită măsură, și în discursul AUR, dar au fost marginalizate temporar din dorința de a cosmetiza imaginea partidului înaintea alegerilor și de a se prezenta într-o lumină mai moderată, explică Corneliu Bjola, în interviul pentru spotmedia.ro.
Iată ce spunea și istoricul austriac Oliver Jens Schmitt, încă din 2022, în interviul acordat spotmedia.ro, un semnal de alarmă care este mult mai vizibil acum:
„Subestimat de public, dar foarte prezent în mediile provinciale, este liderul autoproclamat al Mișcării pământul strămoșesc, Călin Georgescu. El se pune în scenă cu un limbaj clar neolegionar; imită chiar și modul lent de a vorbi al lui Codreanu; mișcarea sa folosește clar simbolistica neolegionară, cum ar fi culoarea verde, și se distinge prin strategii legionare, cum ar fi taberele de muncă, care sunt prezentate în mod mediatic.
Mișcarea lui Georgescu este susținută de cunoscuți reprezentanți ai taberei naționaliste, printre care și vicepreședintele Academiei Române, Victor Voicu. Spre deosebire de Simion, Georgescu se prezintă ca un lider hotărât „pentru neam și țară”, călăuzit de Dumnezeu. Acest limbaj corespunde cu dicțiunea Legiunii, care este chiar mai clară la Georgescu decât în AUR".
Ce este interesant în cazul lui Georgescu este că ideologia sa are o dimensiune mult mai doctrinară decât cea a SOS sau AUR, ceea ce mă face să cred că unele dintre ideile sale ar putea fi preluate în viitor de o anumită pătură intelectuală din România, adaugă Corneliu Bjola, în interviul pentru spotmedia.ro.
Corneliu Bjola, cel mai recent sondaj, comandat de USR, îl poziționează pe locul 4, cu peste 10 procente, pe Călin Georgescu, necunoscut aproape în mediile mainstream. Este un personaj care preia fățiș elemente legionare. E o lebădă neagră sau cum se explică această creștere meteorică?
Situația din România se prezintă, evident, îngrijorătoare. Toate partidele sau mișcările populiste (SOS, AUR sau cea reprezentată de Călin Georgescu) combină elementele menționate anterior (nativism, anti-elitism, frustrări culturale și economice), dar în proporții diferite.
SOS accentuează componenta cultural-politică a frustrării și încearcă să o convertească în agresiune. AUR pune un accent pe frustrările culturale, dar și pe cele economice. Deși și-a moderat discursul după afilierea la ECR (Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni), accentele maniheiste și tonalitatea agresiva a retoricii AUR rămân evidente.
Călin Georgescu reprezintă un caz interesant, deoarece pare să avanseze „pe sub radar” în sondaje, beneficiind atât de lipsa de atenție din partea media, cât și de cea a altor partide. Totuși, el reflectă fidel filonul neolegionar din România.
Georgescu este un susținător al mișcării legionare, al lui Ion Antonescu și un admirator deschis al dictatorului rus Vladimir Putin. Aceste elemente sunt prezente, într-o anumită măsură, și în discursul AUR, dar au fost marginalizate temporar din dorința de a cosmetiza imaginea partidului înaintea alegerilor și de a se prezenta într-o lumină mai moderată.
Georgescu, pe de altă parte, rămâne fidel convingerilor sale și reușește să convingă printr-o prezentare aparent mai sofisticată decât liderii SOS sau AUR. Aceasta este însă doar o mască abil construită, care ascunde o platformă ideologică de o toxicitate rar întâlnită în politica românească, întrucât la baza sa respinge fundamental legăturile culturale ale României cu civilizația europeană.
Ce este interesant în cazul lui Georgescu este că ideologia sa are o dimensiune mult mai doctrinară decât cea a SOS sau AUR, ceea ce mă face să cred că unele dintre ideile sale ar putea fi preluate în viitor de o anumită pătură intelectuală din România.
Spre deosebire de anii 1930, intelectualii români contemporani s-au ținut departe de mișcările populiste și nativiste precum SOS sau AUR. Totuși, mă aștept ca ideologia lui Georgescu să atragă anumite elite din România care, tot mai vizibil, resping visceral principiul sincronismului lovinescian, ce implică alinierea culturii românești la valorile și tendințele europene contemporane.
În prezent, există curente intelectuale care se dezvoltă online, unele având conexiuni cu Academia Română, și care privesc integrarea culturală a României în spațiul european ca pe o amenințare existențială.
Deși simpatia deschisă a lui Georgescu pentru mișcarea legionară și pentru Ion Antonescu îl face mai greu de acceptat de o parte a acestor elite, subtextul doctrinei sale – respingerea apartenenței României la civilizația europeană și întoarcerea la un naționalism cultural de tip sămănătorist, deopotrivă rânced și embolizant – ar putea fi preluat de alții.
Evocările frecvente ale lui Octavian Goga în discursurile lui Georgescu nu sunt întâmplătoare, iar această ideologie ar putea influența scena politică în viitor, exprimându-se prin noi mișcări sau partide care promovează o viziune izolaționistă, anti-occidentală și bazată pe o idealizare toxică a trecutului național.
Care este scenariul cel mai prost pentru România, în fața acestor alegeri? La ce să fim atenți?
Problema, din perspectiva mea, este că actualele elite românești pro-occidentale par oarecum detașate de pericolul real pe care populismul românesc, în diversele sale forme și cu tendința sa spre extremism politic, îl reprezintă pentru România.
Miza principală este menținerea statutului de țară europeană occidentală al României. Nimic mai mult, nimic mai puțin! AUR dorește să împingă România într-o „zonă gri” (numită „neutralitate” de Simion), la periferia Uniunii Europene, în timp ce SOS și Călin Georgescu urmăresc distrugerea completă a proiectului României ca stat european.
Să nu ne facem iluzii: ambele variante înseamnă abandonarea României în ghearele imperialiste ale lui Putin, ceea ce explică sprijinul mediatic și, posibil, pe căi clandestine, pe care Moscova îl oferă acestor mișcări.
Elite pro-occidentale trebuie să se trezească din letargie și să își asume cu adevărat rolul în mod responsabil.
Nu este suficient să participe la zeci de workshopuri și întâlniri europene; este nevoie de implicare efectivă la nivel național pentru a avansa și a face ireversibil proiectul european al României.
Aceasta presupune o mutare clară a României de la periferia politică, economică și culturală a Europei către centrul său. Schengen reprezintă un pas important, dar integrarea în zona euro trebuie să devină o prioritate urgentă, la fel ca o implicare activă a României în polul european al NATO, care prinde tot mai mult contur.
Cultural trebuie făcut mult mai mult la nivel de universități și educație, proiectul super-ratat de președintele Iohannis.
Nu avem nevoie de mai mult „Goga” și retorici naționaliste, ci de Erasmus, Da Vinci, Voltaire, Diderot, Locke, Hume, dar și de figuri românești precum Dinicu Golescu, Martha Bibescu, Eugen Lovinescu sau Vladimir Tismăneanu – personalități de vârf care au definit civilizația europeană și au subliniat rolul integrator al României în aceasta.
În plus, să nu uităm că sute de mii de tineri români studiază în prezent în universități europene și americane. Ei sunt noii „pașoptiști” care trebuie valorificați la maximum.
Viitoarele guverne ale României ar trebui să includă în mod obligatoriu cel puțin jumătate dintre miniștri selectați din rândul acestor tineri formați în medii academice internaționale. Acesta este noul proiect de țară despre care se vorbește mult, dar de cele mai multe ori în termeni declamativi și deseori cu accente naționaliste diszgrațioase.
Definirea României ca un pilon politic european indispensabil, cu un aport european intelectual de prim rang, trebuie să devină obiectivul central al tuturor strategiilor noastre naționale.
Pericolul extremismului în România
Cum evaluați pericolul extremist în România? E unul autohton, mai degrabă populist, e mâna Rusiei care amplifică falii și vulnerabilități existente?
Aș începe prin a spune că populismul și extremismul sunt fenomene politice distincte, fiecare având rădăcini ideologice, psihologice și economice diverse. Totuși, în anumite condiții, ele se pot suprapune și influența reciproc.
Este important să înțelegem această distincție. Populismul critică elitele și promite să redea puterea „poporului”, în timp ce extremismul susține schimbări radicale și deseori periculoase, care pot amenința însăși ordinea politică existentă.
Politologul Cas Mudde identifică două idei centrale ale populismului: opoziția față de elite și nativismul. Anti-elitismul, un element fundamental, împarte societatea între „poporul pur” și „elitele corupte”, acuzând elitele – fie politice, economice sau culturale – de ignorarea voinței majorității și de acțiuni în interes propriu.
Nativismul, pe de altă parte, este o viziune exclusivistă care susține că națiunea trebuie protejată de influențele externe și de grupurile percepute ca fiind „străine”. Această combinație între anti-elitism și nativism generează o retorică simplificată și emoțională, atrăgătoare pentru mulți, dar care poate deschide cu ușurință calea spre proiecte politice extremiste.
Din perspectivă psihologică, Ted Gurr introduce conceptul de „frustrare relativă” în lucrarea sa clasică „Why Men Rebel” (1970). Aceasta apare atunci când oamenii percep o discrepanță între așteptările lor și realitatea cotidiană. Percepția marginalizării sau a injustiției creează un teren fertil pentru mesaje radicale, care oferă explicații simpliste și identifică vinovați clari pentru nemulțumirile lor.
Gurr subliniază că frustrarea relativă creează o predispoziție psihologică spre agresiune, un aspect central al conceptului sau de „frustrare-agresiune”, care poate duce la violență colectivă, precum proteste violente - vezi, de exemplu, asaltul simpatizanților MAGA din 6 ianuarie 2021 împotriva Capitolului - sau conflicte politice.
Această agresiune este amplificată de factori precum mobilizarea resurselor, lipsa oportunităților democratice și existența unei ideologii care justifică violența împotriva adversarilor politici. Această teorie este esențială pentru înțelegerea modului în care populismul, alimentat de frustrările sociale, poate evolua către extremism politic.
Liderii populiști moderni exploatează aceste emoții de frustrare relativă, direcționând furia cetățenilor către elite sau grupuri vulnerabile, precum migranții sau minoritățile. În formele extreme, această retorică poate justifica măsuri autoritare sau chiar violente, apropiind astfel populismul de extremism.
Din perspectivă economică, Barry Eichengreen, în „The Populist Temptation” (2018), evidențiază cauzele economice ale frustrării care alimentează populismul. Transformările economice rapide, precum globalizarea sau schimbările tehnologice, creează „câștigători” și „perdanți”.
Populismul atrage în special sprijinul celor care se simt dezavantajați – fie din cauza pierderii locurilor de muncă, stagnării salariilor sau a creșterii inegalității. Liderii populiști promit soluții simple și directe, cum ar fi protecționismul sau redistribuția economică. Totuși, extremismul poate amplifica aceste nemulțumiri, cerând transformări radicale care pot duce la distrugerea instituțiilor democratice.
Populismul poate evolua în extremism atunci când critica elitei se transformă într-o respingere completă a instituțiilor democratice, iar nativismul devine o politică de excludere sistematică sau de represiune împotriva celor percepuți ca fiind „străini” care „poluează sângele națiunii”. Frustrările economice și sociale nerezolvate intensifică această tranziție, alimentând mișcări care cer măsuri din ce în ce mai radicale. În acest context, populismul poate trece rapid de la o retorică polarizantă, la o contestare directă a valorilor fundamentale ale democrației.
Extremismul politic reprezintă așadar o versiune mult mai radicalizată a populismului, contestând normele și valorile democratice prin respingerea pluralismului, statului de drept și drepturilor omului.
Extremiștii refuză compromisul politic, adoptă poziții rigide și resping dialogul sau negocierea cu alte grupuri. Viziunea extremistă este caracterizată de un maniheism pronunțat, împărțind lumea în categorii absolute: „prieteni” și „dușmani”.
Un test esențial pentru mișcările populiste este accesul la guvernare. În unele cazuri, acest test poate duce la moderarea retoricii și a politicilor, cum este exemplul Giorgiei Meloni în Italia, care pare să adopte o abordare mai echilibrată.
Cu toate acestea, alte mișcări populiste se pot adânci în corupție endemică și în capturarea statului, ceea ce duce la o demantelare treptată a democrației. Ungaria sub conducerea lui Viktor Orbán este un exemplu clar al acestui proces.
Un test similar rămâne de urmărit în cazul administrației Trump în SUA, pentru a vedea dacă instituțiile democratice americane pot rezista presiunilor populiste și potențialelor tendințe extremiste ale mișcării MAGA.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech