Rinocerizarea este un fenomen de contagiune socială, pe care l-am mai văzut în 2000, când, peste noapte, pe fundalul imaginilor și narațiunilor despre criză, Vadim Tudor a câștigat dintr-odată susținători, am mai văzut-o cu Becali și cu Dan Diaconescu, o vedem acum din nou.
Când ești în fața unui pericol grav pentru democrație, îl recunoști și iei măsurile necesare, consideră politologul Cristian Pîrvulescu, într-un interviu acordat SpotMedia.ro.
În plus, Biserica Ortodoxă, în perioada interbelică, s-a dezis de Legiune printr-un sinod, dar asta nu a însemnat că Legiunea nu a fost populară în rândul preoților și călugărilor.
Avem, de o bucată de vreme, sondaje de opinie care ne arată o nouă ascensiune a partidului AUR și, la fel ca și la mijlocul anului trecut, un electorat destul de consistent care ar vota în favoarea unui “partid naționalist cu valori tradiționale”. Ce ne spune această poză de moment?
Pornesc prin a spune că niciodată sondajele de opinie nu afirmă adevăruri, ci iau temperatura momentului. Acum temperatura este ridicată pe linie naționalistă, pentru că așa este contextul.
Suntem într-un context în care, mai ales în această zonă, naționalismul, extremismul, antisemitismul sunt foarte active și ele nu pot să nu afecteze o societate care nu este în niciun fel pregătită să conviețuiască într-o astfel de situație.
Făcând o comparație cu perioada interbelică, nici atunci societatea românească nu a putut rezista, iar motivele sunt aceleași. Problema este că între timp nu am învățat nimic din istorie și nu am aplicat politicile necesare. Politici educaționale, dar nu numai, pentru că ele se dovedesc inutile câtă vreme nu putem să transformăm imaginarul colectiv.
Or, în țările din fosta Europă comunistă, în care minciuna s-a aflat la guvernare o perioadă lungă de timp, de mai bine de o jumătate de secol, neîncrederea în autorități, deci și în instituțiile școlare, este atât de mare încât ideile alternative sunt considerate, de o parte a comunității, ca fiind adevărate sau în orice caz acceptabile.
Naționalismul și religiozitatea sunt considerate ca redute ideologice pe care se poate în mod confortabil rezista.
Nu este rezultatul unei dezvoltări normale, ci al unei ofensive care durează de mai bine de un deceniu, o ofensivă ideologică ultraconservatoare, dar și fascizantă, care a profitat de diferitele contexte economice și societale.
Mă refer la criza economică din 2008-2012 și, ulterior, la criza pandemică, peste toate suprapunându-se o criză societală care mobilizează de multă vreme o parte dintre concetățenii noști, dar și o parte dintre europeni, împotriva schimbărilor produse de globalizare sau de modificarea radicală a moravurilor.
Acum, totuși, cel care capitalizează aceste curente latente din societate, și mitologizările succesive, straturile care s-au așezat, este AUR. De ce?
Așa a fost, în 2000, în condiții de criză, cu PRM, sau în 2012 cu PPDD, așa este astăzi AUR.
Sigur, contextul este diferit, iar AUR a tras învățăminte din experiența celorlalte două partide care au dispărut. A combinat și a adăugat elemente noi, reușind, în felul ăsta, să dea ceva mai multă putere.
Nu trebuie niciodată uitat că la alegerile din 2000 PRM avea 24-25 de procente, Corneliu Vadim Tudor intra în turul al doilea de scrutin, iar prezența la vot era atunci de 60%, nu așa cum estimează sondajele la care vă referiți, de sub 50%.
Eu am problemele mele cu sondajele, în sensul că acestea sunt instrumente de cercetare descoperite acum 90 de ani, puse în aplicare într-o altă lume și care astăzi se dovedesc din ce în ce mai șubrede.
Ele pornesc de la câteva ipoteze legate de formarea ideilor, a mentalităților, a opiniilor, iar acele presupoziții nu mai acum nicio legătură cu societatea de astăzi. Vorbim despre instrumente folosite cu succes atunci când radioul și cinematograful influențau opinia publică, deja apariția televizorului a busculat oarecum situația, iar apariția Internetului și a rețelelor sociale deja a schimbat radical totul.
Astăzi sondajele de opinie măsoară ceva, dar problema este modul în care cercetătorul își elaborează planul de cercetare.
Încă de acum 50 de ani, din 1972, un mare sociolog francez, Pierre Bourdieu, spunea că opinia publică nu există, el fiind un om de stânga. Nu pentru că opinia publică nu ar avea idei, ci pentru că acela care cercetează își transpune obsesiile în cercetare și în felul acesta influențează realitatea.
Unii cercetători spun: chiar dacă este vorba despre opinie, iar de la Platon încoace opinia este contrară adevărului, fiind susținută de o majoritate, devine o realitate care produce consecințe. De unde și ideea că 70% dintre români au devenit, iată, naționaliști și ortodoxiști și aceasta ar fi o realitate de care trebuie să se țină seama.
Discutăm aici despre modul în care s-a făcut o cercetare, în care s-au pus întrebările în chestionar, în care nu s-au făcut niciun fel de experimente. Iar fără experimente ajungem deja la o anumită concluzie. Știm deja că logica întrebărilor dintr-un chestionar influențează rezultatul. Dacă chestionarul indică o anumită direcție, automat și repondentul va merge în acea direcție.
Se proiectează deci niște categorii și apoi efortul este de a băga felii de public în aceste categorii.
Nu numai, însăși logica întrebărilor puse pe capitole, modul în care se derulează întrebările, toate contează.
Adică întrebi mai întâi despre criza economică, o întrebare care mi se pare atât de absurdă încât nu are sens să discutăm despre ea, despre care este direcția.
Eu și dumneavoastră și cei care ne citesc acum nu avem aceleași idei despre direcție. Totul va fi statistic asamblat împreună, dar, în realitate, eu pot considera că direcția este greșită, pentru că se merge spre naționalism și ortodoxism, iar alții din contră.
Nu poți face analize fără a aprofunda aceste instrumente. Programele de acum ne permit să facem multe corelații interesante despre public, să vedem cine este, cum este, de ce este așa.
Tot ceea ce facem pleacă însă de la răspunsurile care ne-au fost date, iar acestea rămân în mare măsură generale și neprecizate. Nu sunt, așadar, atât de pesimist când văd cifrele acestea, pentru că eu privesc întotdeauna paharul pe jumătate plin și nu pe jumătate gol.
Vă mai pot da un exemplu: primele sondaje, din 1990, de după Revoluție, indicau o Românie foarte anti-liberală, în sensul valorilor liberale, liberalism, individualism și așa mai departe. În 2007, deci după un deceniu și jumătate, se realiza de către Comisia Europeană, la un an după aderare, un Eurobarometru care avea în vedere și aspecte valorice, de obicei nu se întâmplă acest lucru.
Acolo se vedea, spre exemplu, că România rămâne o țară profund iliberală, cum spunem astăzi, adică neatașată de valori liberale, dincolo de afirmații standard legate de libertate și democrație, care sunt făcute de regulă în mod automat.
Evident că în funcție de context există plusuri și minusuri, suntem în zona pe care Samuel Huntington a considerat-o cea mai expusă la al treilea val de nedemocratizare.
Totuși, societatea românească a progresat, iar în fața acestui progres acele lucruri s-au tot manifestat. Nu uitați că împotriva “depenalizării homosexualității”, așa cum se spunea acum două decenii și jumătate, a existat în mod constant o mobilizare extraordinară.
Privind în urmă la cei 30 de ani, lucrurile nu sunt atât de spectaculoase, vorbim însă despre o construcție politică, iar aici este toată problema, făcută în mod deliberat, având ca exemplu, ca model, mișcarea legionară și care încearcă să folosească toate acele frici, frustrări și energii pentru a schimba traiectoria României.
Din acest punct de vedere, în România se dă, de multă vreme, o bătălie culturală.
La această ofensivă antiliberală s-au adăugat, pe de o parte, grupări religioase cu legături puternice în SUA, neo-evangheliști, iar pe de altă parte schimbarea de atmosferă în comunitatea maghiară din România, creșterea tendințelor legionare în sânul Bisericii Ortodoxe, toate acestea, alături de naționalismul național-comunist, au pus bazele unei dezvoltări ideologice care, transmise pe rețelele sociale și pe televiziuni, au ajuns la un public care nu le putea rezista, pentru că nu avea elementele culturale necesare.
Aici este dilema, atunci, ajungem iar la educație, la educația pe termen lung: cum poate fi neutralizat AUR încât să nu avem o surpriză de proporții la alegeri?
Nu sunt atât de convins că oamenii sunt atât de fascizați. Ionesco, care a fost român și francez în același timp, “îmbogățit” din amândouă culturile, din experiența lui românească - a fost trimis într-un exil la Tomis, în tinerețe - vorbea despre rinocerizare.
A folosit mai mult experiența românească la ce a scris în Rinocerii, deși erau tendințe la nivel global, în acea perioadă. La asta asistăm din nou, am auzit termenul folosit din nou și de biserica ortodoxă în comunicat prin care și-a anunțat lipsa de susținere oficială pentru AUR.
Biserica Ortodoxă, în perioada interbelică, s-a dezis de Legiune printr-un sinod, dar asta nu a însemnat că Legiunea nu a fost populară în rândul preoților și călugărilor.
Revenind, rinocerizarea este un fenomen de contagiune socială, pe care l-am mai văzut în 2000, când, peste noapte, pe fundalul imaginilor și narațiunilor despre criză, Vadim Tudor a câștigat dintr-odată susținători, am mai văzut-o cu Becali și cu Dan Diaconescu, o vedem acum din nou.
În general, publicul este același, avem deja o imagine a acestui public: este un public care are educație, dar nu universitară, care nu este obișnuit să folosească gândirea critică, în general un public care a făcut 12-14 ani religie și doar un an, fără prea mult entuziasm, știință, deci nu are nicio încredere în știință.
Aici se vede ce efecte perverse a avut introducerea religiei în școală fără a o contrabalansa. Mai este vorba și de viața de familie, acolo unde narațiunea despre comunism și despre legionarism este diferită de cea de la școală.
Ce se poate face? În primul rând, când ești în fața unui pericol grav pentru democrație, îl recunoști și iei măsurile necesare. În Grecia, Zorile Aurii au fost interzise, din motive foarte clare, de către justiție, asta nu înseamnă că a dispărut mișcarea, ci pericolul iminent asupra democrației.
Nu toate statele sunt capabile să reacționeze în același fel, din păcate, iar în România această ofensivă ideologică cuprinde și partidele sistem.
Partidele sistem, în momentul de față, sunt pe același linie cu AUR, doar că nu-și exprimă în același fel susținerea ideilor. Coaliția pentru Familie, o formă evidentă de refuz al Occidentului, a fost integral din aceste partide și nu s-a schimbat între timp, pentru că a căzut susținerea la referendum.
Din moment ce susținerea este acolo, este aceeași, mi se pare absolut normal să continue pe aceeași linie. Ceea ce este dezastruos și dezarmant, rezultatul este că România devine o pradă ușoară, în condițiile în care partidele politice nu vor să se mobilizeze. Este o pradă ușoară pentru extremismul inspirat atât de Rusia, cât și de alt-right-ul american.
În tot acest context, am văzut un alt partid în criză, USR, care și-a pierdut președintele și în care deja se vorbește, cum spunea și Dragoș Tudorache într-un interviu pentru Spotmedia, despre o fuziune nereușită dintre USR și PLUS.
Sunt două culturi organizaționale care nu s-au putut compatibiliza.
Orizontul valoric este același, experiențele de viață diferă.
În jurul domnului Cioloș, partidul său este din oameni care au avut experiență în instituții, care au dovedit competențe, aici vorbim despre experți care au considerat că trebuie să întoarcă României ceea ce aceasta le-a dat și mai mult decât atât.
Pentru că, altminteri, carierele lor erau extraordinare, domnul Tudorache, pe care-l aminteați, este director general la Comisie și avea un viitor clar asigurat acolo, nu avea nevoie să devină șef de cabinet al lui Dacian Cioloș și ministru de Interne, nu avea nevoie de o carieră politică.
În cazul USR, vorbim despre trei piloni principali, din 2016, în primul rând, despre platformele civice, de Uniunea Salvați Bucureștiul construită în jurul lui Nicușor Dan. Aceste platforme civice au fost marginalizate, iar reprezentanții lor sunt în momentul de față foarte puțini în Parlament.
Al doilea pilon este grupul de oameni de afaceri, în general oameni cu mici întreprinderi, exasperați de corupția politică ce domnea în România și care au vrut să se manifeste politic. Dan Barna este reprezentatul acestei linii.
A treia linie este una fundamentalistă, cu persoane nemulțumite de orientarea ideologică a României, care ulterior, în momentul în care se profila Referendumul pentru Familie din 2018, au părăsit partidul, nemulțumite de linia liberală a partidului.
Unii s-au regăsit la PNL, dar cei mai mulți se vor regăsi în AUR. Unii au rezistat în USR după 2018, pentru ca în 2020 să se regăsească în AUR. Vorbim despre militanți, dar și despre votanți.
Fiind imposibil să faci să coabiteze toate aceste grupări împreună, este foarte greu să construiești un partid, iar asta s-a văzut în 2020. Un partid este matur în momentul în care reușește să câștige alegeri locale. Aceasta este și problema cu AUR, care este o stare de opinie, alimentată după cum am discutat, dar nu este un partid.
Are doi copreședinți, care sunt foarte diferiți, deci mereu în conflict, iar apoi nu au bază locală.
Sigur că vor fi unii aleși locali tentați să treacă la AUR, dar în general primarii și aleșii locali sunt persoane raționale care, chiar dacă aderă la ideile AUR, au nevoie de acces la resurse, deci nu vor părăsi partidele lor decât doar la alegerile locale din 2024 și doar dacă AUR rămâne o promisiune electorală importantă.
AUR nu exista în septembrie 2020, din punct de vedere politic, USR însă exista de 4 ani și nu a reușit să câștige decât unele mari orașe în care bătălia de opinie conta, dar nu a reușit să se înrădăcineze, iar în lipsa acesteia, crizele s-au dezvoltat mult mai ușor.
În acest context ajunge Dacian Cioloș, cu o întârziere de patru ani, președintele unui partid care deja se modificase. Mulți dintre cei care se aflau în conducerea USR fuseseră miniștri în Guvernul Cioloș și îl așteptau să conducă partidul, iar această întârziere a dus la nașterea la niște relații care au făcut incompatibilă conducerea lui Dacian Cioloș.
Acesta vine cu experiența celui care avut un domeniu de expertiză, este un tehnocrat care a ajuns în politică, nu un politician care a devenit ministru.
A dezvoltat în jur o cultură organizațională asemănătoare instituțiilor, care este în mod evident în conflict cu cultura cealaltă.
Dacă fuziunea PNL cu PDL, în fond două partide politice mature, din cauza culturilor organizaționale diferite, s-a dovedit a fi un eșec, cum ar fi putut să fie mai reușită cea dintre USR și PLUS? Nu existau bazele psihologice, sociale și politice potrivite.
Se poate rupe partidul? Adică să apară o formațiune în jurul lui Dacian Cioloș?
O asemenea mișcare este sinucigașă, în condițiile în care susținerea electorală este destul de scăzută, ar scoate probabil ambele partide din politică, iar electoratul nu se va regăsi la PNL decât în foarte mică măsură, pentru că nu se vede reprezentat de PNL.
Este un electorat liberal, dar care are anumite așteptări de la politicieni. Cred că se grăbesc în momentul în care vorbesc despre eșec, este în primul rând un insucces politic al lui Dacian Cioloș, care nu a estimat bine raportul de forțe și care nu a reușit să câștige Consiliul partidului.
A încercat să forțeze Consiliul să meargă într-o anumită direcție, propunerea privind rolul experților din societatea civilă, al mediului academic în selectarea miniștrilor este una cel puțin curioasă și greu de acceptat de către oricine. Aceasta nu a făcut decât să grăbească un conflict care era evident.
Domnul Drulă este o soluție interimară, dar lipsa sa de experiență politică și tentația antisistem rămâne puternică.
Avem două partide antisistem, AUR și USR, care se bat pe un electorat de 30 de procente. Este evident, privind retrospectiv, că USR a creat condițiile ca AUR să fructifice anumite lucruri.
Dincolo de colaborarea care a legitimat AUR și a delegitimat USR, de la moțiunea de cenzură împotriva lui Guvernului Cîțu, rămâne problema antisistem.
Tot domnul Tudorache spunea, tot la dumneavoastră, în septembrie anul trecut, că partidul și-a învățat lecțiile și că va renunța la linia antisistem.
Ei bine, nu au renunțat și nici nu vor. USR-iștii nu vor să renunțe la linia antisistem care este interesantă în momentul în care încerci să-ți găsești un rol în politică, dar, odată ce ai aderat la un anumit sistem de valori și la un spirit politic liberal, este incompatibilă cu sistemul respectiv.
Atacurile la adresa președintelui Iohannis nu fac decât să copieze AUR. Linia antisistem nu este nici pe departe productivă. În fond ce deosebește USR de AUR? Noi știm că este vorba despre o linie liberală și proeuropeană, dar este ea vizibilă?
În tot acest context în care criza se mută extern, a juca antisistem mai este o carte câștigătoare?
Contextul geopolitic contează, iar politicienii trebuie să-l înțeleagă. Antisistem joacă și PSD-ul în interiorul guvernării, tentația este mare și ea dă seama despre consultanța politică din România și despre asistența din zona republicană americană, care mizează foarte mult pe populism și curentele antisistem.
Este însă o mare iresponsabilitate, țările trebuie guvernate și nu grupările anarhice pot să guverneze.
Diferența dintre fasciștii italieni, naziștii germani și legionarii români este că legionarii români erau anarhiști. Hitler s-a speriat de potențialul lor anarhist, așa că i-a dat lui Antonescu mână liberă pentru a-i evacua din politică.
Acest anarhism îl vedem și astăzi. Atunci, alternativa a fost dictatura militară, acum nu se mai pune astfel problema, acum avem nevoie de partide raționale, responsabile, care să-și asume o anumită viziune. Dar nu le vedem.
Nici cele din sistem, care, să spunem, sunt presate de USR și de AUR, nici ele nu sunt capabile să transmită semnale clare. Sunt de o incoerență ideologică incredibilă, ceea ce face ca spațiul de manevră al antisistemului extremist să fie foarte mare.
USR s-ar uita mai bine la ce s-a întâmplat cu partide antisistem precum Cinque Stelle în Italia și Ciudadanos în Spania, dacă au capacitatea asta și dacă vor să rămână actori politici în România.
Trebuie să-și asume liberalismul, dacă asta cred, și să-l susțină. Câtă vreme ei nu au câștigat puterea locală, nu au cum să-l pună în aplicare, deoarece liberalismul nu este un slogan, ci un sistem de valori care introduce anumite consecințe.
În România avem nevoie mai mult ca niciodată de un partid liberal, în condițiile în care PNL a devenit un partid ultraconservator, incapabil să reziste la orice atac iliberal, iar insuccesul USR este îngrijorător, în acest sens.
Nici aripa Ludovic Orban nu a mers pe linia liberalismului clasic, ci vedem tot o turnură tradiționalistă.
Evident, nu avea cum să fie altfel, pentru că însuși Ludovic Orban este așa.