Un subiect care aduce mult stres și care revine constant, atât în terapia individuală, cât și în cea de cuplu, este legat de neasumarea emoțională completă a vieții de cuplu.
De multe ori, acest aspect nu este vizibil de la început, dar se infiltrează în dinamica partenerilor și lasă urme adânci: neînțelegeri repetate, sentimente de respingere, dificultăți în luarea deciziilor comune și o senzație subtilă că ceva „nu funcționează cum ar trebui”.
Acest tip de conflict nu este rezervat doar cuplurilor la început de drum, ci apare și în relații de lungă durată, cupluri căsătorite de zeci de ani, care au trecut prin etape importante ale vieții împreună.
Ceea ce le unește pe toate este un lucru simplu, dar greu de recunoscut: o încredere limitată în noul cuplu și o raportare continuă la familia de origine ca fiind punctul central de referință în viață.
Ce înseamnă, de fapt, neasumarea emoțională a vieții de cuplu?
Din perspectiva adleriană, fiecare individ pornește în viață dintr-un anumit cadru familial, pe care îl internalizează – cu valorile, rolurile, dinamica de putere și felul în care se exprimă emoțiile.
Când acel individ intră într-un cuplu, se presupune că face un pas activ spre a construi o nouă unitate de viață, o nouă echipă: „noi doi”.
Această decizie presupune o desprindere emoțională, nu o ruptură, de familia de origine, și o repoziționare sănătoasă – în care familia de origine devine familie extinsă, iar prioritatea emoțională se mută către familia nou creată.
Însă, în multe situații, această desprindere nu se produce. Unul sau ambii parteneri continuă să se raporteze la părinți, frați sau chiar la vechile obiceiuri ca fiind fundamentul „corect”. Astfel, deciziile cuplului sunt filtrate sau validate de ce ar spune mama, ce ar crede tata, ce face sora sau cum se procedează „la noi în familie”.
Cuplul nu devine un spațiu de autonomie și încredere reciprocă, ci rămâne într-o zonă de conflict interior, de loialități împărțite.
„Nu pot să-mi supăr mama”
Un exemplu frecvent întâlnit este cel al partenerului care spune: „Nu pot să-mi supăr mama, știi cât a suferit când m-am mutat? Încă simt că trebuie să o sun zilnic și să mergem la masă în fiecare weekend.”
Deși, în sine, dorința de a menține o relație apropiată cu părinții este firească, în acest caz partenerul simte o obligație, nu o alegere. Iar nevoile emoționale ale partenerului de cuplu sunt puse pe locul doi.
În plan adlerian, acest tip de comportament este un semn că loialitatea față de trecut este mai puternică decât angajamentul față de prezent. Adler spunea că esența unei vieți psihice sănătoase constă în sentimentul de apartenență și contribuție – iar în cuplu, acest lucru înseamnă că fiecare partener trebuie să simtă că face parte dintr-un proiect comun, în care este văzut, susținut și valorizat.
Când „familia mea” devine obstacol
În loc să ofere un sprijin, familia de origine poate deveni un obstacol emoțional atunci când
este invocată ca autoritate sau model absolut. Astfel, apar fraze precum:
- „La noi în familie nu se ridică tonul.”
- „Mama mereu făcea așa, de ce nu poți și tu?”
- „Tata a fost capul familiei și totul mergea perfect.”
Aceste enunțuri ascund un mesaj implicit: „Modelul nostru e corect, al tău nu.” Astfel, se cultivă o atmosferă de comparație, judecată și neacceptare a diferențelor, în loc de una de curiozitate și negociere.
Ce ne spune psihoterapia adleriană?
În psihoterapia adleriană, lucrăm cu ideea de scop neconștient – acel mod de a acționa și de a simți care pare natural, dar care urmărește o anumită direcție.
Loialitatea excesivă față de familia de origine poate ascunde un scop inconștient de evitare a intimității, de menținere a controlului sau de evitare a responsabilității adulte.
Adesea, individul se simte mai în siguranță într-un rol familiar (de copil al părinților săi) decât într-unul nou (de partener egal într-un cuplu). De aceea, în terapie se discută despre:
- Ce înseamnă să devii adult în relație?
- Ce temeri ai legate de a lăsa în urmă structura de bază cu care ai crescut?
- Ce pierzi și ce câștigi dacă te așezi cu totul în relația ta actuală?
Cum construim o familie „a noastră”?
Pasul important este recunoașterea: familia de origine rămâne importantă, dar nu mai este centrul deciziilor tale de adult. Ea oferă rădăcini, dar nu trebuie să te lege.
Din acel moment, familia pe care o construiești împreună cu partenerul tău trebuie să devină spațiul de
încredere și de creștere comună.
Concret, acest lucru se poate traduce prin:
- Luarea deciziilor în doi, fără consultări externe implicite;
- Stabilirea unor tradiții proprii în cuplu (fie că e vorba de sărbători, vacanțe, obiceiuri zilnice);
- Comunicarea deschisă despre nevoile fiecăruia, fără a invoca „așa se face” ca pe un argument suprem;
- Găsirea unui echilibru în relațiile cu părinții: vizite regulate, dar nu dictate de vină sau datorie.
Ce facem când intervine conflictul între „noi” și „ei”?
Uneori, părinții unuia dintre parteneri pot fi intruzivi, critici sau posesivi. Alteori, este vorba despre nevoia proprie a individului de a-și menține poziția de „copil favorit” sau „salvatorul familiei”. În aceste cazuri, este important să clarificăm că loialitatea față de noul partener nu este o trădare, ci un semn de maturitate emoțională.
Din perspectiva adleriană, maturitatea înseamnă capacitatea de a contribui într-un mod
semnificativ la o relație egală. A proteja cuplul nu înseamnă a respinge părinții, ci a-ți asuma
responsabilitatea pentru echilibrul tău interior și pentru construcția unei relații care te reflectă
pe tine, adultul.
În loc de concluzie – un apel la sinceritate și echilibru
Toți venim dintr-o familie. Unii au crescut în medii protectoare, alții în medii dificile. Fiecare dintre noi poartă un bagaj emoțional, o logică privată – acel sistem interior de convingeri despre cum „ar trebui” să fie viața.
Dar când intrăm într-un cuplu, este esențial să facem loc și celuilalt. Să construim împreună o nouă logică, bazată pe încredere, respect reciproc și co-creație.
Psihoterapia ne poate ajuta să înțelegem loialitățile vechi, să le onorăm fără să ne lăsăm definiți de ele și să învățăm să ne asumăm cu adevărat viața de cuplu – nu doar ca proiect de viață, ci ca spațiu viu de creștere emoțională.
Pentru că „familia mea” va rămâne mereu parte din poveste, dar „familia noastră” este locul în care alegem să trăim povestea în prezent.
Alte articole ale psihoterapeutului adlerian George Chiriacescu.