Dorin Dobrincu vorbește despre cauzele și consecințele nostalgiei după comunism, dar și despre complicațiile justiției memoriei.
Istoricul aminteşte că nici astăzi nu s-au deschis toate arhivele: „Spre exemplu, Ministerul Apărării Naționale se opune să facă acest lucru cu o parte din fondul CC al PCR, mai precis Secția Militară, preluată din fostul sediu al CC (actualul sediu al MAI) în ianuarie 1990. În pofida solicitărilor primite din partea Arhivelor Naționale, cel puțin în mandatul meu, militarii au decis unilateral să păstreze acele dosare, invocând eterna siguranță națională, deși teoria arhivistică și legea susțin contrariul”
Dorin Dobrincu, 55 de ani, este istoric, cercetător la Institutul „A.D. Xenopol” din Iași, care aparține de Academia Română. Se ocupă preponderent de istoria politică, socială și religioasă a României contemporane. A fost director general al Arhivelor Naționale ale României (2007-2012) și este membru fondator al Mișcării pentru Dezvoltarea Moldovei.
Iată interviul acordat Sabinei Fati de la Deutsche Welle:
S-ar putea spune că odată cu moartea lui Ion Iliescu s-a încheiat o epocă? Un fost nomenklaturist căruia i s-au făcut funeralii naționale: merita?
Dorin Dobrincu: Ion Iliescu a marcat o epocă, iar aceasta nu s-a încheiat odată cu mandatele sale și nici măcar cu moartea lui.
După decembrie 1989, statul român a fost remodelat de acest fost lider comunist, deciziile sale politice au avut impact major asupra societății noastre.
Firește, nu a acționat singur, ci a fost sprijinit de fostul aparat al partidului-stat, moștenit de la Nicolae Ceaușescu, care a căutat să-și conserve pozițiile și privilegiile, chiar dacă într-o formă cosmetizată. Nu trebuie să ocolim această realitate, că între statul comunist și cel postcomunist este o legătură de fond, iar în parte și de formă, cel puțin în faza inițială.
Organizarea de funeralii de stat este reglementată de legea 215/2016 și revine Guvernului. Am văzut interpretări diferite dacă legea prevede că unui fost șef de stat i se organizează automat astfel de funeralii sau este doar o posibilitate asupra căreia decide Guvernul României.
În orice caz, decizia ca Ion Iliescu să beneficieze de așa ceva a fost una politică. Iar Guvernul a decis ca fostul președinte să aibă parte de funeralii de stat, cu declararea unei zile de doliu național, steaguri în bernă, onoruri militare, transmisiuni televizate etc.
În coaliția de guvernare au fost poziții diferite față de aceste funeralii. PSD-ul a încercat să se agațe de acest moment, să recupereze simbolic fondatorul pe care îl negase în ultimul deceniu, crezând că astfel își sporește capitalul politic în restrângere accelerată.
La polul opus s-au situat USR și UDMR, care au o viziune critică asupra perioadei Iliescu, din motive ideologice sau de memorie de grup. De ce a procedat astfel premierul Ilie Bolojan? Lucrurile sunt simple aici, a vrut să nu ostilizeze PSD-ul, de care are nevoie pentru a menține coaliția.
Iliescu a fost un personaj aflat în mijlocul mai multor controverse. Sunt de amintit evenimentele din decembrie 1989, conflictul interetnic de la Târgu Mureș, în martie 1990, mineriada din iunie 1990, modul în care s-a raportat la democrație, la foștii disidenți anticomuniști și la personalitățile politice din Opoziție, spre exemplu la Corneliu Coposu, Doina Cornea și regele Mihai, la proprietate, iar la început și la opțiunile geopolitice ale țării. Toate acestea au divizat societatea românească în anii 1990-2000.
Având în vedere că Ion Iliescu este acuzat în două dosare – în cel al Revoluției, respectiv al Mineriadei – de crime împotriva umanității, că victimele de atunci și/sau urmașii lor se simt nedreptățiți, pe bună dreptate, este evident că decizia de a i se organiza funeralii de stat fostului președinte nu a făcut decât să crească sentimentele de frustrare, de nedreptate.
Relativizarea etică practicată de o parte a clasei politice și a formatorilor de opinie a iritat odată în plus publicul care are o puternică memorie antiiliesciană. Este ironic că inclusiv sfârșitul său a împărțit societatea românească.
Şi totuşi 48,4% dintre români consideră că în comunism se trăia mai bine, potrivit unui sondaj făcut de INSCOP la comanda Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. În urmă cu doi ani, o cercetare similară scotea la iveală că 46,4% dintre români considerau că se trăia mai bine înainte de 1989 (INSCOP, noiembrie 2023). Acum 12 ani, 44,4% spuneau că în comunism condițiile de viață erau mai bune (INSCOP, noiembrie 2013). Cu 15 ani în urmă sub 40% susțineau că aveau un trai mai bun în vechiul regim (IRES, iulie 2010). De ce credeți că, într-un deceniu și jumătate, partea din societatea care crede că trăia mai bine în comunism a crescut cu 10 procente?
Faptul că aproape jumătate dintre concetățenii noștri cred că înainte de 1989 se trăia mai bine este unul din paradoxurile contemporane.
Într-adevăr, numărul celor care cred asta a crescut continuu din anii 2000 încoace. Explicațiile cred că țin pe de o parte de deficitul de cunoaștere istorică, iar pe de altă parte este vorba de o percepție influențată de vârstă, de poveștile auzite de la alții, de reclamele făcute la diverse tipuri de bunuri din perioada comunistă reinventate în postcomunism, de produsele culturale din comunism distribuite de mass-media sau pe rețelele de socializare.
Această creștere a percepției pozitive despre comunism este și o provocare pentru societatea românească. Ea semnalează eșecuri în educație, în gestionarea memoriei istorice și în construcția unei culturi civice solide.
Avem nevoie de un efort susținut pentru a explica trecutul, dar și pentru a avea un prezent mai echitabil.
În caz contrar, după cum vedem, idealizarea regimului comunist se transformă în nostalgie. Iar când nostalgia ajunge la proporțiile pe care le-am văzut în sondajul la care facem referire, ei bine, atunci situația devine periculoasă pentru o societate democratică.
Citeşte integral interviul Sabinei Fati cu Dorin Dobrincu pe Deutsche Welle: