Ion Iliescu, născut la 3 martie 1930, în Oltenița, România, este o figură proeminentă și polarizantă în istoria politică modernă a țării. Fiind președinte al României în trei mandate neconsecutive (1990-1992–1996 și 2000–2004), Iliescu a jucat un rol central în tranziția României de la dictatura comunistă la un sistem democratic.
Influența sa s-a întins pe parcursul a decenii, fiind văzut ca un adept al stabilității politice, criticat însă pentru legăturile sale puternice cu trecutul dictatorial al României.
- Ion Iliescu a murit. Guvernul anunță funeralii de stat. Joi va fi doliu național
- Reacții la moartea lui Ion Iliescu – contrast puternic între mesajele de la PSD, USR și PNL
- Justiția îl mai scapă o dată pe Ion Iliescu: ceremoniile funerare naționale echivalează cu relativizarea răului făcut
Rădăcini comuniste
Iliescu s-a născut într-o familie de muncitori. Tatăl său, Alexandru Iliescu, a fost un comunist devotat care a murit în condiții misterioase, cel mai probabil din cauza activităților sale politice. Sunt două teorii, una că a murit asasinat în închisoare sau din cauza unei boli de inimă. Activitatea tatălui l-a influențat profund pe Ion Iliescu.
A studiat la București și ulterior în Uniunea Sovietică, la Institutul Energetic din Moscova, unde s-a format ca inginer. În Moscova, Iliescu a intrat în contact cu ideologia marxist-leninistă și a stabilit legături cu elitele sovietice. Aceste experiențe i-au consolidat atașamentul față de doctrina comunistă, iar la întoarcerea în România a avansat rapid în rândurile Partidului Comunist Român.
Ascensiunea în Partidul Comunist
Iliescu a ocupat mai multe funcții importante sub regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și, ulterior, al lui Nicolae Ceaușescu. Văzut inițial ca un reformist și un posibil succesor al lui Ceaușescu, Iliescu a intrat în dizgrație în fața liderului din ce în ce mai autoritar.
În anii ’70 a fost marginalizat și transferat în funcții de mai mică importanță, dar a rămas activ politic și consecvent ideologic.
Revoluția din 1989
Momentul decisiv din cariera lui Iliescu a fost Revoluția din decembrie 1989. Pe fondul nemulțumirilor crescânde față de regimul represiv al lui Ceaușescu, au izbucnit proteste în toată țara.
La 22 decembrie 1989, după ce Ceaușescu a fugit din București, Ion Iliescu a devenit figura principală a Frontului Salvării Naționale (FSN), o coaliție de foști comuniști și dizidenți care a preluat controlul asupra țării.
Iliescu a devenit rapid conducătorul de facto al statului, anunțând capturarea și procesul lui Ceaușescu. Deși unii au considerat execuția rapidă a soților Ceaușescu ca fiind necesară pentru a preveni haosul, alții au criticat procedura grăbită și lipsa de transparență. Cu toate acestea, Iliescu a fost larg recunoscut pentru că a adus un grad de stabilitate unei țări aflate în criză.
Perioada de tranziție
Ca lider al Frontului Salvării Naționale, Iliescu a condus tranziția de la regimul totalitar al lui Ceaușescu la o democrație pluralistă.
În mai 1990, a câștigat primele alegeri prezidențiale libere din România cu peste 85% din voturi, o victorie care a arătat cât de popular devenise, dar și cât de mare era dominația FSN.
Totuși, începutul președinției sale a fost marcat de controverse. Criticii l-au acuzat că a permis foștilor oficiali comuniști să rămână la putere.
Mineriada din iunie 1990, când minerii au fost chemați la București pentru a reprima protestele anti-guvernamentale, a lăsat o pată însângerată asupra președinției sale. Deși a negat responsabilitatea directă, apelul său către mineri a fost perceput ca o aprobare tacită a represiunii violente.
Primul mandat de președinte
În timpul primului său mandat, Iliescu a susținut adoptarea unei noi constituții, promulgată în 1991, care a consacrat România ca republică democratică.
Totuși, reformele economice au avansat lent, iar ritmul greoi al privatizărilor a generat frustrare. Administrația sa a fost percepută ca fiind reticentă în îmbrățișarea completă a reformelor de piață, preferând o abordare precaută față de capitalism.
În 1992, după o scindare în cadrul FSN, Iliescu a fondat Frontul Democrat al Salvării Naționale (FDSN), care a devenit ulterior Partidul Social Democrat (PSD), o forță politică dominantă pentru mulți ani.
A câștigat un mandat plin de patru ani în 1992, după unul de doi ani în care a condus Adunarea Constituantă, dar cu un procent mai mic, 61% din voturi, reflectând nemulțumirea crescândă a publicului.
Până în 1996, contextul politic s-a schimbat. Iliescu a pierdut președinția în fața lui Emil Constantinescu, marcând prima tranziție pașnică de putere din România — un moment important.
Revenirea la putere (2000–2004)
Iliescu a revenit la președinție în 2000, pe fondul dificultăților economice și al dezamăgirii față de reformele postcomuniste. Revenirea sa a fost văzută de unii ca un factor de stabilitate, iar de alții ca un pas înapoi.
În timpul acestui mandat, România s-a apropiat de aderarea la Uniunea Europeană și NATO, punând bazele unei integrări care avea să se finalizeze curând după plecarea sa din funcție.
În ciuda experienței și a atitudinii de om de stat, al treilea mandat al lui Iliescu a fost din nou criticat, în special pentru modul în care a gestionat abuzurile trecutului.
Eforturile de condamnare a crimelor comunismului au fost percepute ca superficiale. Cu toate acestea, mandatul său s-a încheiat în 2004 cu România într-o poziție internațională mai solidă decât la revenirea sa.
Moștenirea
Iliescu s-a retras oficial din politică după 2004, deși a rămas președinte de onoare al Partidului Social Democrat pentru mulți ani. A devenit un comentator frecvent al evenimentelor politice și a fost adesea solicitat pentru perspectiva sa asupra istoriei recente.
Moștenirea sa rămâne profund contestată. Susținătorii îl văd ca pe un garant al stabilității într-o perioadă de haos, în timp ce criticii îl acuză de conservarea structurilor vechiului regim sub o fațadă democratică.
Iliescu și regele
Relația dintre Ion Iliescu și regele Mihai I al României a fost tensionată și complexă, reflectând în mare parte atitudinile postcomuniste ale clasei politice față de monarhie și față de simbolurile trecutului.
Comunism
Regele Mihai a fost forțat să abdice în 1947 de către regimul comunist, iar instaurarea Republicii Populare Române a fost consfințită sub influența sovietică.
Ion Iliescu, format ideologic în sistemul comunist, a moștenit o viziune republicană și anti-monarhică, chiar și după prăbușirea regimului Ceaușescu în 1989.
Refuzul intrării în țară (1990)
Unul dintre cele mai controversate momente ale relației dintre cei doi a avut loc în 1990, când regele Mihai a încercat să revină în România pentru prima oară după 1989, în preajma Paștelui. Autoritățile române, sub conducerea președintelui Ion Iliescu, i-au interzis accesul în țară, considerând vizita o provocare și o amenințare la adresa noii republici. Regele a fost oprit pe aeroportul din Otopeni și expulzat.
Această acțiune a provocat indignare în rândul opiniei publice internaționale și a monarhiștilor din România, dar a fost susținută de o parte a elitei politice de atunci, care se temea de revenirea simbolică a monarhiei.
Normalizarea relațiilor (după 1997)
După ce Emil Constantinescu a devenit președinte în 1996, regele Mihai a fost invitat oficial în România, iar cetățenia i-a fost restituită în 1997. Deși Iliescu nu mai era în funcție, schimbarea de atitudine reflecta un nou climat politic.
Ulterior, în timpul celui de-al treilea mandat al lui Iliescu (2000–2004), relația cu regele Mihai s-a îmbunătățit formal, dar a rămas rece și marcată de diferențe de viziune.
Fără monarhie
Ion Iliescu a fost mereu rezervat față de ideea reinstaurării monarhiei, considerând că republica este forma legitimă de guvernare pentru România postcomunistă. A respectat figura regelui Mihai ca persoană, dar nu i-a recunoscut niciun rol politic sau simbolic activ în România.
De cealaltă parte, regele Mihai a fost mereu moderat în exprimare și a evitat atacurile directe la adresa lui Iliescu, preferând să promoveze reconcilierea și unitatea.
Relația dintre Ion Iliescu și regele Mihai a fost marcată de ostilitate inițială, în special în anii ’90, când Iliescu a acționat ferm pentru a bloca revenirea regelui în viața publică românească. În anii 2000, relația s-a relaxat pe fondul maturizării democratice a țării, dar divergențele fundamentale de viziune asupra istoriei și formei de guvernământ au rămas.
Iliescu și Gorbaciov, ultimii lideri comuniști
Relația dintre Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov a fost caracterizată de aliniere ideologică, recunoaștere reciprocă, dar și de traiectorii naționale distincte. Ambii au fost formați în sistemul comunist, înclinați spre reformă în grade diferite, și au devenit figuri-cheie în ultimele etape ale Războiului Rece. Totuși, relația lor personală a fost mai degrabă influențată de context decât de o colaborare directă.
Ion Iliescu a studiat în Uniunea Sovietică (la Institutul Energetic din Moscova) în anii 1950, unde a intrat în contact cu ideologia sovietică și elitele vremii, inclusiv cu viitori lideri.
Deși nu există dovezi publice că Iliescu și Gorbaciov au avut o relație personală apropiată în tinerețe, este foarte probabil ca Iliescu, ca tânăr comunist român, să fi fost conștient de evoluția politică a lui Gorbaciov în anii ’80.
Perestroika lui Gorbaciov și ascensiunea lui Iliescu
Gorbaciov a venit la putere în URSS în 1985 și a lansat reformele Perestroika (restructurare) și Glasnost (transparență). Aceste reforme au avut un impact puternic asupra țărilor din Blocul Estic.
Ion Iliescu, considerat un reformist în Partidul Comunist Român, fusese deja marginalizat de Ceaușescu. El a devenit ulterior figura principală a Revoluției Române din decembrie 1989, după căderea lui Ceaușescu.
Revenirea politică a lui Iliescu în 1989 a fost aliniată ideologic cu ideile lui Gorbaciov, în special cu viziunea unei „reformări a socialismului” sau a unui „socialism cu față umană”.
Dinamica după 1989
După 1989, Iliescu a evitat inițial adoptarea completă a capitalismului occidental, preferând o tranziție graduală, asemănătoare cu abordarea prudentă a lui Gorbaciov.
Gorbaciov s-a declarat în unele ocazii favorabil conducerii lui Iliescu și modului în care România a trecut de la dictatură la un nou regim.
La rândul său, Iliescu a vorbit adesea despre Gorbaciov cu respect, apreciind rolul acestuia în transformarea pașnică a Blocului Sovietic și evitarea represiunii violente, așa cum s-a întâmplat în trecut în Ungaria sau Cehoslovacia.
Diferențe
- Reformele lui Gorbaciov au dus, în cele din urmă, la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 și la îndepărtarea sa de la putere.
- Iliescu, în schimb, a rămas relevant politic, câștigând președinția de mai multe ori și conducând România prin perioada de tranziție post-comunistă.
- Deși au avut puncte de plecare similare, Iliescu a supraviețuit politic, în timp ce Gorbaciov a devenit un simbol al puterii pierdute și al oportunităților ratate în Rusia.
Percepția publică
- Ambii lideri sunt considerați figuri ale tranziției, dar opiniile publice despre ei rămân împărțite.
- Gorbaciov a fost admirat în Occident, dar respins în Rusia.
- Iliescu a fost apreciat pentru stabilitate, dar criticat pentru menținerea structurilor vechiului regim sub fațada democrației.
Relația dintre Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov a fost ideologic favorabilă, dar nu personală.
Viziunea politică a lui Iliescu a fost influențată de socialismul reformat al lui Gorbaciov, iar amândoi au avut roluri esențiale în perioadele de tranziție din țările lor.
Totuși, Iliescu a acționat mai pragmatic, în timp ce Gorbaciov și-a imaginat o mișcare reformistă globală care, în final, l-a costat puterea.