Dacă democrația a triumfat cu adevărat în România într-o latură existențială, aceea este liberalizarea familiei. Și, în tandem, liberalizarea avorturilor.
Nașterea, nunta și moartea sunt cele trei evenimente sacre cărora li se supune fiecare viață de om. Sau aproape fiecare, atunci când vorbim despre nuntă, pentru că nu puțini sunt cei care se sustrag acestei directive a ființării depline.
Cauzele sunt nenumărate și nu e cazul să insistăm asupra lor. „Isaia dănțuiește“ rămâne astfel o bucurie necunoscută multora.
Instituția divorțului s-a liberalizat și ea, ca și avorturile, odată cu căderea comunismului. Deși nu era o obligație impusă prin lege, căsătoria dădea bine la dosarul de cadre, mai ales la vârful piramidei comuniste.
Cât despre divorț, acesta era o pată neagră pentru nomenclaturiștii care încercau să mai urce o treaptă în ierarhia regimului comunist.
Celula de bază a societății, familia, era un punct în plus pe pașaportul roșu pentru accederea pe noi culmi a carieriștilor în păienjenișul structurilor PCR.
Vigilența organelor admonesta cu vot de blam divorțul nomenclaturistului care ocupa o funcție importantă în angrenajul totalitarismului.
Nașterea, o datorie patriotică
Politica demografică a lui Ceaușescu a fost aplicată cu brațul lung al unor legi dictatoriale.
Creșterea populației nu s-a datorat atât stimulentelor materiale, care au contat și acestea cu precădere în straturile cele mai sărace ale societății, cum ar fi comunitățile de rromi, comunitățile rurale ori cele de la periferia orașelor, cât mai ales interzicerii avorturilor începând cu anul 1966, când a fost adoptat Decretul-Lege 770 care prevedea că nașterea e o datorie patriotică.
Potrivit statisticilor, în perioada 1967-1972, în România comunistă s-au născut peste două milioane de copii. Rata natalității a crescut în medie de la 2 la 4 copii pe familie.
Cei două milioane de copii născuți în urma acelei directive de partid au fost numiți generația „decrețeilor.“
Nu s-a scris încă o carte albă a tragediilor care au urmat aplicării acestui decret dezumanizant care să cuprindă:
- numărul femeilor însărcinate ce au murit, în urma încercării disperate de a-și întrerupe sarcina apelând la felceri, care foloseau metode barbare;
- numărul sinuciderilor în rândul mamelor care aveau deja mai mulți copii și care nu vedeau calea pe care s-o apuce pentru a mai putea crește încă unul;
- numărul sinuciderilor în rândul mamelor care își pierdeau mințile când își vedeau fătul de patru-cinci luni zbătându-se în punga de plastic pe care moașa o ținea în mână ca pe un trofeu;
- numărul nou-născuților care au rămas cu sechele toată viața pentru că au supt în burta mamelor otrăvuri pe care moașele cu purcoiul de bani la saltea le „prescriau“ ca fiind menite să întrerupă sarcina;
- numărul traumelor, al internărilor la ospicii pe durată nedeterminată, asta însemnând, în multe cazuri, pentru tot restul zilelor;
- numărul femeilor bătute crunt de bărbații lor, pentru că vor mai aduce încă un „plod“ acasă, încă o gură de hrănit, deși biata femeie nu avea nicio altă vină în afara aceleia de a satisface poftele trupești ale însoțitorului de viață.
Suma unor numere ale morții fizice, psihice și morale nu ține locul istoriei
Dar o carte albă a tragediilor generate de mintea bolnavă a lui Ceaușescu și de regimul totalitar în ceea ce privește interzicerea avorturilor e departe de a fi doar suma unor numere ale morții fizice, psihice și morale.
Raportul Tismăneanu de condamnare a regimului comunist este doar o filă săracă ce consemnează aceste tragedii. Lipsește povestea, lipsesc paginile unei realități care sângerează și acum, după mai bine de o jumătate de secol.
Abia atunci când o realitate se așază în matca ei, ea poate fi povestită.
La fel ca toate ororile comunismului, ale Holocaustului, ale războaielor, ale tuturor genocidelor care au traversat secolul trecut. Altfel spus, abia atunci când realitatea devine o entitate implacabilă, ea poate fi povestită.
Aceasta este, în esență, cauza pentru care tinerii nu au acces la dictatul memoriei.
Profesorii și părinții lor, majoritatea covârșitoare, sunt „pe lângă subiect“. Nu asimilează memoria grozăviilor comuniste ori naziste pentru că nu au cartea deschisă în fața lor. Iureșul vieții de zi cu zi ține locul unei existențe participative.
Triumful liberalizării familiei
Dar să revenim la instituția familiei ca „celulă a societății“. Lacune mari a avut și în comunism, lacune mari, mai mari și mai numeroase are și acum.
Să ne gândim doar la faptul că CNSAS a identificat numeroase dosare de informatori ai Securității din care reiese că soțiile își denunțau soții și viceversa, că părinții își denunțau copiii, iar aceștia își denunțau părinții. Unii contra cost.
Întrebare: Câți dintre tinerii de azi născuți după decembrie ’89 și care judecă sever turnătoria părinților ar fi refuzat colaboraționismul securistic?
Sigur că e greu de cuantificat, dar cu siguranță nu puțini ar fi refuzat pactul cu diavolul. E părerea mea și mi-o asum.
Nu cred că toți tinerii încă nenăscuți în decembrie au dobândit cu necesitate caractere mai puternice decât părinții lor. Au avut șansa să nu greșească, să nu fie supuși oprobriului public pentru că instituția păcatului nu a mai avut obiect de activitate (parțial, dacă luăm în seamă racolările SRI).
Dacă democrația a triumfat cu adevărat în România într-o latură existențială, aceea este liberalizarea familiei. Și, în tandem, liberalizarea avorturilor.
Instituția căsătoriei nu mai este pe deplin celula societății. De la violențele domestice, tot mai numeroase, până la schimbarea partenerului la puterea a doua, a treia, a patra și chiar mai mult, meandrele vieții matrimoniale afectează buna așezare în comunitate a individului. Și mai ales a copiilor, care contractează traume pentru tot restul vieții.
Așa s-a ajuns la tot mai multe familii monoparentale, la infirmități mai mari sau mai mici ale susținătorilor, de regulă femei, dar, din nou, la suferințe și traume mai ales în rândul copiilor.
Porunca rostită de preot la slujba de cununie trece, de multe ori, pe lângă urechile mirilor, ba stârnește zâmbete șugubețe: „Mărit să fii, mire, ca Avraam, binecuvântat să fii ca Isaac, să te înmulțești ca Iacov, umblând în pace și lucrând în dreptate poruncile lui Dumnezeu. Și tu, mireasă, mărită să fii ca Sara, să te veselești ca Rebeca, să te înmulțești ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău și păzind rânduielile Legii, că așa a binevoit Dumnezeu.“
Da, în multe cazuri, căsătoriile de azi sunt o loterie, iar familiile se întemeiază sub dictatul lui „Ce-o fi o fi“.
George Arun
Vezi şi: România, printre țările europene cu cea mai mare rată de căsătorii
