Am născut joi și abia duminică m-au lăsat să pun mâna pe ea

Am născut joi și abia duminică m-au lăsat să pun mâna pe ea

Prima poveste din cadrul proiectului CONVERSAȚII FRAGILE este despre Alexandra, o tânără de 31 de ani, care a ales să vorbească despre experiența nașterii premature și despre felul cum gestionează o mamă un astfel de eveniment, în condițiile în care sistemul nu oferă sprijin emoțional, iar cei mai mulți medici nu îți spun ce se întâmplă cu tine sau cu copilul.      

citizen

Drama Alexandrei a început într-o lună august. Am fost la un control. Eram în luna a șaptea. Era totul bine, creștere corespunzătoare, fără probleme. Îmi făcusem și anticorpii, aveam RH negativ și pentru mine asta era un pic de stres, era totul bine și acolo. Deci la sfârșit de august, doctorul îmi zice: <<Ne vedem în 2 săptămâni>>.

La început de septembrie, am ajus la medic din nou și aici aveam tensiunea mare. Am ajuns într-o luni. Mi-a zis <<Du-te și caută-ți cardioloagă mâine! Vreau să te consulte un cardiolog.>>.

citizen

Mi-a dat el niște pastile, marți m-am dus să mă consulte un cardiolog, prin mama unei prietene, dar nu era cardiologul, nu știu ce s-a întâmplat. Miercuri mi-am găsit eu o doamnă și m-am dus la ea, tensiunea tot mare. Când am ajuns aveam tensiunea 18. Ea s-a îngrijorat și mi-a spus că-i recomandă medicului meu ginecolog să mă interneze și să-mi facă analize pentru preclampsie. Și asta s-a întâmplat miercuri. L-am sunat pe medic și el mi-a zis <<Ok! Vino mâine la spital, unde o să te internăm și o să te ținem pentru 24 de ore să facem o analiză la urină și să vedem dacă este sau nu este preeclampsie>>.

citizen

Am ajuns joi la spital. Am dormit foarte prost în noaptea aia, aproape deloc. În drum spre spital începuse să încolțească un gând în capul meu că s-ar putea să fie mai mult decât mi se spune, dar am zis să cred că e pe bune și că aia e - stau 24 de ore în spital, fac analiza aia și vedem.

La consult doctorul observase că fetița nu mai crescuse de cu două săptămâni în urmă. Aveam 34 de săptămâni. De fapt aveam 36, dar ea rămăsese la 34. Și m-au trimis în sala de nașteri, unde năștea o tipă. Țipa, urla, erau oameni în jurul ei. Și de aici a început și s-a acumulat panica. Am auzit că o să vină medicul meu, dintr-o dată a venit o tipă, mi-a luat tensiunea și m-a luat la întrebări: <<Cum ați dormit azi-noapte? De ce aveți tensiunea așa mare? Ce luați? Unde-i dosarul? Vrem să vedem dosarul! Dar ce s-a întâmplat? De când a început chestia asta?”.

După aia s-a tot acumulat! A mai venit încă un medic și a mai venit încă unul și a venit o tipă cu o mare seringă și mi-a băgat niște chestii și în loc să scadă, tensiunea creștea și-și ziceau că nu înțeleg. Și mi-au dat în mână un buton pe care trebuia să îl țin și să apăs când mișcă copilul. Eram deja de juma de oră acolo și copilul nu mișcase. Tensiunea creștea, copilul nu mișca, aveam nevoie la toaletă, voiam să mă dau jos și eram prinsă cu niște chestii de mână, așteptam cu butonul ăla în mână și eram super stresată. Tipa de lângă mine mă tot ținea de vorbă pentru că o rugase o asistentă să facă asta. La un moment dat a mișcat copilul, am apăsat pe buton. Mi-au scos niște chestii, m-am dus la toaletă dar toată lumea era super panicată pentru că aveam tensiunea 22 deja. Eu le spuneam că mă simt bine, sunt ok, n-am nimic, mă simt bine.

Nașterea - De ce s-a ajuns la chestia asta, la tensiune atât de mare?

După aia mi-au mai băgat niște chestii și cred că am început să mă liniștesc pentru că tot apăsam butonul ăla, pentru că mișca. Tot apăsam, tot apăsam și la un moment dat le-am spus că începe să mi se facă somn. Și când am spus asta, toți s-au super agitat și a venit și doctorul meu și mi-a zis: <<Acum o să mergi în operație și o s-o scoatem. E ok, e mare, e de-ajuns, o scoatem>>.

Am ajuns la 8 și la 10 am intrat în operație, totul s-a întâmplat în timp super scurt. La 10:27 deja o scoseseră din burtă. Am văzut-o puțin și după aia m-au cusut, au vorbit, am fost super conștientă în tot timpul ăsta. Se tot întrebau: <<De ce s-a ajuns la chestia asta, la tensiune atât de mare?>>.

N-aveau nici ei un răspuns. Și am văzut fetița puțin, mi-a arătat-o o asistentă înfășurată într-o chestie și după aia a fugit. Apoi a venit soțul, mi-a arătat-o în poze, mi-a zis că e bine. Mi-a arătat și un filmuleț în care era ea mică cu un firuleț pe nas și doctorița zicea că a respirat singură și că asta e foarte bine. Dimineața am aflat că fata e la terapie și că e bine. În filmuleț nu era în incubator, era sub un fel de globușor și avea doar o chestiuță în nas băgată, un tubușor și avea de mânuțe prinse niște chestii. Dar dădea acolo din picioare și avea ochii negri total și era un pic ciufulită.

Mi-aduc aminte și acum că i-am spus soacrei, după ce am văzut-o în sala de operații: <<e urâțică>>

Și mi-a zis: <<nuuu, nu, e foarte frumoasă>>.

Eu nu mai văzusem nimic. Eu țineam minte doar o fețișoară movă, super scălâmbăiată, înfășurată într-un montonel. Eu am văzut practic o fețică cu gura mare. Și apoi m-au transferat într-un salon.

A doua zi a venit tipa cu care făceam kinetoterapie și mi-a spus că a auzit despre mine, că s-a vorbit în tot spitalul și că nu-i vine să creadă. Și abia când am stat de vorbă cu ea mi-am dat seama de gravitatea situației, că s-au luat niște decizii pe moment și eu de fapt crezusem că totul e ok și că e doar doctorul super precaut. Dar de fapt ei mai avuseseră un caz ca ăsta în care mama nu supraviețuise...

Nu mi-a explicat nimeni ce înseamnă preclamsie. Pe cardioloagă mi-aduc aminte că am întrebat-o: <<Care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla?>>

Iar medicul mi-a răspuns: <<Nu trebuie să vorbim despre asta>>

Dar pe mine m-ar fi liniștit foarte tare să știu care e cel mai rău lucru care s-ar fi putut întâmpla. Bine, nu mă gândeam la moarte, mă gândeam care e cel mai rău lucru când ai tensiune și ai un copil în burtă. Nu mi s-a explicat, nu mi-a spus nimeni nimic, n-am știut ce se întâmplă. Am aflat citind apoi singură. Mi-a trimis o prietenă un articol cu un titlu mare că de fapt copilul provoacă preeclampsia, dar n-am putut să citesc. După ce am văzut titlul mi-am zis <<De ce trebuie să mai caut un vinovat?>>.

Doctorii ăștia nu vorbesc mult, nu îți spun chestii

Deci am născut joi dimineață la 10:00. A doua zi dimineață la 10 mă ridicaseră în picioare. Între timp intrase la incubator și nu mai puteau să o scoată de-acolo pentru că avea un mic început de icter ziceau ei. Dar de fapt îi ieșiseră niște analize un pic nu știu cum și au început să-i facă antibiotic. Nu știam mare lucru. Aveam dreptul la două vizite pe zi, la 12 și la 6 seara. Am putut să o văd abia la 6. Mai era o tipă cu mine în salon, care era foarte agitată și punea foarte multe întrebări și pe mine mă irita, dar apoi am înțeles, pentru că ea pierduse un copil. Și asta spunea și ea, că doctorii ăștia nu vorbesc mult, nu îți spun chestii. Și ea nu știe, că a avut o sarcină bună, că totul a mers super bine, că a venit să nască și după aia copilul a trăit 24 de ore și a murit. Mi-a dat niște paranoia...

Dar am urcat și am văzut-o la ora 6. Avea și mai multe fire ca în ziua precedentă. Deja era toată un clips aici, un din ăla dincolo, o branulă aici... Am stat de vorbă cu neonatoloaga - o tipă super drăguță, mi-aduc aminte de ea, a fost extraordinară. În primul rând că nu mi-a vorbit niciodată cum îți vorbesc asistentele, cu <<mămico>> și mi-a spus tot ce se întâmplă cu ea, cum sunt analizele, că a pus-o la incubator pentru că ea e ca o pisicuță și să-i fie cald.

Lângă ea era un copil super, super mic cu o poveste tristă și părea așa...că s-au împrietenit într-o lume din asta bebelușească închipuită de adulți. Și ea, de fiecare dată când mă duceam, dormea. I-am făcut poze și se vedea evoluția de la zi la zi. În prima zi era lipită cu tot felul de plasturi pe față și în diverse locuri avea băgate țevi și furtunașe și fire. La fiecare vizită mi se părea că mai dispare o chestie. Și în fiecare zi mi se părea că e din ce în ce mai frumoasă și dormea întruna. Nu i-am văzut ochii până luni.

Deci am născut-o joi, duminică m-au lăsat să pun mâna pe ea. De joi până duminică eu nu am atins-o. M-au lăsat duminică să bag mâna în incubator și am atins-o pe piciorușe, pe degețele și am mângâiat-o. Și a doua zi i-au ieșit analizele super bine. Eu m-am gândit că din cauză că ne-am atins și nu i-au mai dat antibiotic.

N-am înțeles de ce îi dădeau antibiotic. Eu cred de fapt că este protocolul din spitale de stat ca să nu se îmbolnăvească de cine știe ce. Nu știu sigur. Scrie pe hârtiile din matenitate. După care eu am citit tot felul de chestii cum că antibiotic în primul an de viață sunt nu știu câte șanse să ducă la obezitate, ia-ți și de-aici un pic de stres.

Și oricum, cum mânca – Dumnezeule! - i se spunea Supliment. Duminică seara sau luni m-au lăsat să o iau în brațe și să-i dau biberon. Mai avea doar un firuleț care atârna pe ea. Luni i-au scos firulețul și au zis că o mai țin la incubator. Că ea e bine și nu mai are nevoie de tratament dar are nevoie de somn și o mai țin până marți.

Alăptarea - Simțeam că nu mai pot să mă mulg. Că mă dezumanizează.

La naștere avusese 1,9 kilograme. Era dezvoltată, avea un pic de ciolănașe. Era bine și mânca într-una, le disperase pe asistente. Eu eram super stresată că nu pot să-i dau țâță. Deja îmi curgeau sânii, lactația mea era bună. Era super dureros și - asta mi se pare incredibil! - de fiecare dată când urcam la ea, mi se uda rochia și eram așa: <<Super tare! Curge lapte! O să-i dau lapte!>>. Și surpriză, mi s-a spus că n-am voie să alăptez cu medicamentele pe care le iau pentru că e prea mică...

M-am muls eu singură în spital. Mi-a adus o prietenă o pompă și numai asta făceam, dar nu ieșea mare lucru. În primul rând că pompa nu era foarte bună. Cică aveau ei în spital una puternică, dar nu mi-a zis nimeni. Nu spuneau că o au. Nu știu, spitalul ăla a fost... În afară de tipa asta, neonatoloagă, tânără, cu care chiar am putut să vorbesc și pe care am putut să o întreb chestii și să mă liniștească și chiar mi-a zis să fac o listă de întrebări și să i le pun, în rest nimeni nu îți spunea nimic. Medicul meu a dispărut. Avea și niște probleme personale.

Și mă mulgeam în continuu. Era un pic de lapte, pe care îl aruncam în chiuvetă pentru că nu mă lăsau să i-l dau. Într-o zi, când au mutat-o din incubator, am întrebat-o pe o tipă dacă poate să-i dea ea, un pic de lapte așa. Am auzit că așa se procedează, să-i bage țâța în gură, că trecuseră deja cinci zile de când se născuse și nu știa ce-i aia. Și tipa asta mi-a zis: <<Nu>>.

M-am simțit atât de respinsă că nu am mai întrebat pe nimeni altcineva.

Când am ajuns acasă nu puteam să o alăptez și eram super frustrată. Pentru că eu tot îi spuneam că sunt o mamă rea pentru că nu pot să-i dau lapte, o prietenă care avea trei copii, din care numai pe doi îi alăptase, mi-a spus <<Vrei să-ți spun care e diferența dintre mama bună și mama rea? Mama bună îi dă să mănânce! Nu contează ce. Bagă-i biberonul ăla în gură! Dă-i să mănânce! Nu te mai gândi ce!>>.

Și după aia m-am calmat. Mi-am dat seama că fiecare face cum poate. Simțeam că pur și simplu nu mai pot să mă mulg, că mă dezumanizează. Eu cred că am făcut jumătate din eforturile pe care le face o femeie cu un prematur și tot mă simțeam la pământ, simțeam că pentru mine aia e limita.

Am sunat la un specialist în lactație. A venit acasă, ne-a arătat o chestie cu furtunașul pe lângă sfârc și ea ar fi tras de fapt din furtunaș. Dar ea era foarte agitată și nu avea răbdare. Când venea voba de mâncare, devenea foarte agitată, voia să mănânce și voia să-i vină mult. Voia să-i vină ca din biberon, cum era obișnuită. Și na, puneam laptele meu la flori, 10-15 ml cât erau, ca să nu-l arunc. Și i-am dat o dată, am pus-o la sân, i-am făcut și o poză și aia a fost.

Am născut în septembrie și abia în decembrie cred că am acceptat că nu o să alăptez.

Problema mea cea mai înfricoșătoare a fost mărimea capului: avea capul foarte mic

Când am externat-o, mi-a explicat neonatoloaga pașii pe care trebuie să-i facem, unde trebuie să mergem. Nu mai știu dacă mi-am notat dar după aia eu am auzit de asociația Unu si Unu. Și s-au organizat atunci niște seminarii pentru mămici de prematuri. Și m-am dus. Asta a fost o chestie foarte bună pentru mine. În primul rând că a fost cu medicul Craiu, care a fost foarte tare. Ieșeam o dată pe săptămână, învățam lucruri, aflam o grămadă de chestii și cred că devenise așa, un fel de grup de suport. Și asta cred că m-a ajutat foarte tare, faptul că eram în contact cu oamenii care știau ce întrebări trebuie să pună, știau ce trebuie să răspundă, mai auzeam povești.

Practic ea a fost în permanență întârziată cu o lună, dacă stai să te uiți pe toate graficele, ei chiar i-a lipsit luna aia. A trebuit să mergem la 2 luni sau la 3 la un oftalmolog. A ieșit bine dar trebuia oricum să mai mergem peste o lună. A fost ok și atunci și nu a mai trebuit să mai mergem. După care a trebuit să mergem la un neurolog. Am mers o dată la 3 luni și o dată la 5 luni deja, când ea era super vie, se trezise, era prezentă, făcea tot felul de șmecherii. Ne-a zis că e bine și chiar că o să fie foarte vioaie, pentru că îi fugeau ochii după toate jucăriile.

A masat-o soțul o grămadă pentru că stătea cu picioarele într-un fel anume, cu vârfurile foarte întinse. Era toată întinsă. Era ca un arc. Și ce am mai observat este că a avut un reflex moro foarte puternic. Îl are și acum. Acum două săptămâni o țineam de mână și a trecut un autobuz, știi cum mai fac autobuzele <<ssss>> și vreau să spun că a sărit în sus. Deci reacționează la zgomotele puternice. Și era super arc așa, era foarte rigidă și am mers cu ea la câteva ședințe chiar și de kinetoterapie în apă.

Problema mea cea mai înfricoșătoare a fost însă mărimea capului. Avea capul foarte mic. Avea capul la limită, poate chiar și un centimetru sub. Deci capul ăla mic pur și simplu m-a obsedat, m-a terminat. Asta am măsurat întruna. Soțul consideră și acum că totuși o chestie neurologică a avut, dacă te uiți la felul cum își ține mâinile, faptul că își ține vârfurile și picioarele încordate, că se sperie foarte ușor. El crede că de fapt neuroloaga doar a văzut-o de două ori și ne-a zis că e ok. Dar probabil că e ok prin comparație cu ce se putea întâmpla.

Mi-am dat seama că sunt diverse rotițe din astea în care poți să intri, de-astea în care te papă de bani și pe care ajungi să le bifezi, pentru că dacă vii dintr-o chestie de-asta de prematureală cum am venit noi, ești foarte speriat. Eu nu mai aveam încredere deloc în instinct. Mai ales că eu simt că pe mine m-a trădat corpul. Ca și cum corpul meu era altcineva, nu eram eu și că m-a trădat. Pentru că eu mă simțeam bine. Eu nu am simțit tensiunea aia. Eu nu am simțit că ceva ar fi în neregulă cu mine sau cu ea. Eram bine, mi-aduc aminte și acum, sorbeam o cafea înainte să mă duc la medic...

Medicii sunt așa o autoritate extraordinară că nu apuci să întrebi: Ce se întâmplă cu mine?

Și mai e încă o chestie, dar asta mă gândesc acum, atunci nu m-am gândit deloc, din contră. Fiind supraponderală, asta era explicația. Adică singura explicație dată era: <<Păi da, mă mami mă, da’ și tu ești cam mare>>.

Cumva, nu e vina nimănui, e vina ta, că tu ești grasă. Dar am aflat că preclamsia o fac și femei slabe. Sinceră să fiu, eu consider că toată secretomania asta din spital mi-a provocat tensiunea 22. Eu consider că dacă nu ar fi venit 6 medici la mine înainte să mă bage în sala de operații, să mă întrebe dacă sunt bine și să se uite pe foile alea, eu nu știu dacă aș fi ajuns la tensiune 22. Și să nu vorbească nici unul cu mine de fapt. Nu să vină toți, să mă întrebe de vorbă, să mă întrebe tot felul de chestii – poate dintr-o prietenie cu medicul meu, care nu era acolo nu știu.

Poate că starea asta de urgență e ceva obișnuit în spital, poate eu nu eram obișnuită cu ea. Adică vine o tipă cu o soluție, îți injectează cu o mare seringă și după aia simt nevoia să merg la baie și doamna aia ziceȘ <<Nuuuuuu! Nu te ridica! Aoleu te-ai ridicat singură>>.

Faptul că m-au trimis în sala de nașteri. Ce să caut în sala de nașteri? Nu mi-a zis nimeni că eu voi ajunge joi dimineața la ora 8 în sala de nașteri. De ce sunt în sala de nașteri? Păi era una acolo, năștea lângă mine. Adică dacă mi-ar fi spus ca există posibilitatea să ma interneze și să vedem dacă este bebelușul pregătit... Dar nu, totul s-a petrecut într-o mare secretomanie. Și e insctinctul ăla că ori fugi, ori îngheți. Și eu am înghețat! N-am știut nici să spun cine sunt și a cui sunt. Răspundeam la toate întrebările alea super mecanic și nu am îndrăznit să spun...

În orice caz medicii ăștia sunt așa o autoritate de-asta extraordinară că nu apuci să întrebi: Ce se întâmplă cu mine? De ce ați venit 6? Care sunt riscurile? De ce sunteți voi aici? De ce sunt în sala de operații? De ce sunt în sala de nașteri?

Mi s-a zis că o să fiu internată pentru 24 de ore ca să mi se facă o analiză. N-am avut pe cine să întreb. Am ajuns acolo, era o asistentă, o femeie în spatele ei năștea. Năăăștea! Îi ieșea un copil dintre picioare! Și apoi eu am ajuns acolo cu catrafusele în brațe și când m-au scos, m-au scos într-un cărucior și eu spuneam: << Pot să merg!>>

Iar asistentele: <<Nu! Trebuie să stai în cărucior! Trebui să stai în cărucior!>>

Se purtau cu mine de parcă eram o persoană foarte, foarte bolnavă. Și asta era o altă panică: <<Cât de grav sunt de fapt?>>

Depresia post-natală - A fost un moment în care m-am gândit: Aș putea să mă arunc de la etaj! Ar fi super simplu!

Abia de curând am recunoscut cu voce tare că în momentul în care m-am dus acasă la socrii, m-am gândit să mă arunc de la etajul 3. Nu știu sigur dacă aș fi făcut-o dar mi-aduc aminte momentul în care chiar mi-a trecut acest gând prin cap. Mi-a trecut acest gând prin cap uitându-mă la frunzulițele de pe perdeaua din camera în care stăteam. Și mă gândeam: <<Ce e asta? Asta este să ai un copil? Să stai așa lângă el și copilul doarme și tu stai singur și te gândești așa la o grămadă de chestii...>>

Ăla a fost un moment în care m-am gândit că aș putea să mă arunc de la etaj. Că ar fi super simplu. Și eram și singură în casă toată ziua. Eram singură cu ea și super panicată. Super, super panicată! Tin minte că o țineam pe o pernă la început și abia după aia ne-am mai împrietenit așa...

Mi-aduc aminte frunzulițele alea...nu pot să mai văd perdeaua aia. I-aș da foc mâine! Mi-aduce aminte pur și simplu de cât de aproape eram de fapt de ele și le studiam modelul. Și m-am uitat așa în jos și mă gândeam că mă fac praf până jos, fără niciun fel de problemă. Trebuie doar să am curaj să deschid geamul și să urc pe pat și pe ăla și să mă duc. Dar cred că ar fi fost un pic aiurea. Aș fi făcut mizerie pe-acolo prin fața blocului.

Ce m-a scos cu adevărat din depresia postnatală a fost Colectivu. La o lună s-a întâmplat. Prietena mea tocmai născuse și a fost în spital și mi-a povestit cum auzea țipete și vedea. Colectivu m-a terminat! Pentru că într-un fel erau oameni cunoscuți. Erau oameni din generația noastră. Erau oameni de-ai noștri. Și mă gândeam că eu acum sunt mamă și stau în casă dar sunt unii care au ieșit sau pot să iasă și s-au dus acolo, sunt acolo... A fost super greu. Și am dus-o așa, ușurel. Mă mai sunau prietenele...Așa am rezistat!"

Conversații Fragile documentează și spune poveștile de viată ale unor femei din România, aflate în luptă cu abuzurile, tensiunile create de prejudecățile celorlalți și de așteptările societății și un stat care își uită cetățenii.
Proiectul vrea să aducă în dezbatere problemele cu care se confruntă femeile din România, să creeze o comunitate de suport, să pună lupa pe organizațiile care susțin drepturile femeilor, în încercarea de a arăta cum putem contribui fiecare dintre noi la schimbare.
Poveștile sunt semnate de actrița Ioana Flora și scriitoarea, antropologa și activista Rucsandra Pop, sub formă de interviuri-mărturisiri, în care protagonistele își vor păstra anonimatul și sunt o continuare firească a serialului web Fragile, realizat de Asociația Storyscapes în coproducție cu Fragile Society și Black Horse Mansion.
un proiect editorial susținut de
horizontal cracks


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇