Statisticile din România se bazează pe date viciate. Cifrele arată o țară care nu este chiar ceea ce pare a fi. Are cineva de câștigat din asta?
Autoritatea Electorală Permanentă a comunicat, marți, 4 mai, listele actualizate de alegători înscriși în Registrul Electoral. În afara României, spun statisticile oficiale, trăiesc în jur de 754.882 de persoane cu acte românești de identitate și cu drept de vot în România.
O confuzie apare încă din titlul tabelului: „Numărul total cetățeni români cu domiciliul în străinătate”. Aceasta, în condițiile în care, apoi, în tabel, coloana cu cifre spune că este vorba despre „Număr alegători”.
Instituțiile care centralizează demografiile partenerilor europeni ai României raportează cifre radical diferite.
La Roma, de exemplu, IStat, oficiul național de statistică, a contabilizat anul trecut 1,15 milioane de români care trăiesc cu acte în regulă în Italia - față de 69.931 aflați în evidențele AEP din România ca fiind plecați în Italia.
Iar Ambasada României în Germania afișează, pe pagina sa, existența a 722.000 de români înregistrați în Republica Federală - de 7 ori mai mult decât apar în evidența Autorității Electorale Permanente de la București (106.970).
Să presupunem că o parte din diasporă sunt minori fără drept de vot. Dar și asta ar însemna o anomalie: familiile de români plecați din țară ar avea zeci de copii. De fapt, câți suntem, câți au plecat, câți au rămas și de ce nu ne știm între noi cel puțin statistic?
Sociologul Marian Preda, rectorul Universității București, sugerează drept cheie de verificare un total care ar trebui să iasă în jur de 22 de milioane de români, aici și în străinătate.
În 1990, eram 23,4 milioane plus cei care erau deja plecați. A fost natalitatea mai mică: să zicem că am avut un milion și jumătate născuți mai puțin. Dar speranța de viață a crescut în acești 30 de ani.
Primării care nu știu ce se întâmplă în sat
Într-o discuție cu Deutsche Welle, profesorul Preda a explicat motivele pentru care statisticile demografice - dar nu doar acestea - oferă rezultate viciate, în România.
În primul rând, lipsește un mecanism de verificare a proceselor de circulație a populației, nici pentru migrație externă, dar nici măcar pe cea internă.
„Acum, oamenii circulă foarte mult. Sunt pensionari care au domiciliul în București, dar de fapt stau la țară, sunt oameni care au actele de identitate la țară, dar locuiesc de fapt în orașele în care lucrează, la București sau la Cluj, de exemplu. Nu avem mecanisme de înregistrare a acestor mișcări.
Nu există la fiecare primărie o adevărată evidență a populației. Avem doar 400 de puncte de înregistrare a populației, vreo 3.300 de primării și cam zece mii de sate. Pur și simplu, funcționarii aceia nu știu ce se întâmplă în satele din zona lor. Stau la birou și așteaptă să vină oamenii să le spună”.
Or, de venit nu vine nimeni. Așa apar rupturi între primării și comunități.
„Întâlnim situații ciudate: nu știu ce primar a luat o vreme banii pentru persoane care au murit; le-au încasat pensiile. Intrările și ieșirile din localități sunt incomplet raportate.
Unul care pleacă în străinătate anunță acolo că s-a instalat, dar aici nu anunță că a plecat. Nici primăriile nu raportează mereu la evidența populației. Nici nu au interes, pentru că pierd, dacă au mai puțini membri în comunitate.
Au probleme la școală, de exemplu. Îți mai trebuie doi elevi ca să faci clasa, altfel ți se desființează. Poate că mai este și doamna soție a primarului învățătoare. Sau are copilul elev. Păi, dacă mută școala, în loc să vină ceva bani la tine în primărie, trebuie tu să plătești combustibil ca să-i duci pe copii în alt sat la școală. Atunci îi lasă așa: sunt în evidență. Dar nu sunt”.
Situația aceasta, cu aberațiile statistice lucrate din pix, nu se întâmplă doar în România, spune Preda: „China a constatat la recensământ că sunt sub 1,4 miliarde, pentru că au ținut cont doar de nașteri și decese. Și le e rușine acum să spună că sunt mai puțini, că municipalitățile au raportat umflat. Ca la noi”.
Statistici măsurate cu prăjina în secolul big data
Este incompetență sau rea voință? Rectorul Universității București nu crede că este „o făcătură de la nivel central”.
„În realitate, nu avem mecanisme. Nu avem stimulente și sancțiuni pentru declararea relocărilor. Dar nu trebuie neglijate nici manevrele electorale. Cei plecați în străinătate sunt cele mai bune victime ale celor ce vor să fraudeze la vot. Nu se mai fură ca pe vremuri, dar intuiția îmi spune că se mai întâmplă.
Păi, dacă tot au control complet asupra unor secții de vot prin cătune și pot să bage niște buletine în plus, în numele cui le bagă? Al celor plecați în străinătate”.
Pe de altă parte, în sistem e multă inerție.
„Lumea s-a schimbat mult, iar instituțiile noastre nu. Fără să coroborăm informațiile, avem imagini deformate și cu lacune. Îi prinzi pe unii la un recensământ într-o țară și, apoi, peste trei luni sau trei ani, îi prinzi și în altă țară la un alt recensământ național. E nevoie de o bază de date europeană, cum sunt Europolul sau verificările pașapoartelor.
Se pot centraliza informații despre cei care s-au înregistrat la un domiciliu în străinătate cu document românesc. Sau dacă și-au cumpărat pe afară o casă. Și mai e nevoie de definiții mai clare în privința modului în care migranții români își împart timpul între țări. Dar noi nu avem nici măcar la nivel național coroborate bazele de date. Evidența populației nu află automat intrările și ieșirile din țară”.
Universitățile au cerut în ultimii ani informații de la Revisal (registrul contractelor de muncă) pentru a avea o situație a absolvenților cu diplome universitare de pe piața muncii din România, pentru a vedea unde lucrează, câți sunt angajați, sau pentru a face planuri de școlarizare pe viitor.
„În România”, povestește rectorul Universității, „nu am avut multă vreme bazele agențiilor județene pentru forțele de muncă puse la comun. Au fost cazuri în care unii și-au luat ajutor social din două județe fără să știe nimeni. Ar mai trebui să avem pensiile, asistența socială și Revisalul cuplate cu evidența populației.
Un angajat în străinătate, legal și cu venituri semnificative acolo, nu figurează niciunde în România, așa că încasează șomaj, iar copilul lui primește bursă socială. Sau se înregistrează pentru creșterea copilului, iau ajutor timp de doi ani, dar ei de fapt lucrează în acest timp în străinătate.
Astfel de situații chiar se întâmplă. Fraude și erori există în orice sistem, dar la noi dimensiunile sunt uriașe. Problemele de la evidența populației sunt doar partea vizibilă a icebergului”, comentează Marian Preda.
Profesorul de sociologie a încheiat discuția cu o comparație între statistica românească și cea din restul Europei:
„În vreme ce alții fac măsurători cu instrumente moderne, cu micrometrul sau din satelit, statisticile din România sunt măsurate cu pasul sau cu prăjina. Apoi, nici măcar nu se măsoară totul. Sistemul nu este bine pus la punct. Și nu avem nici demografi.
Statul ar trebui să își formeze profesioniștii de care are nevoie în administrație. Dacă ar fi acum obligat să o facă, ar organiza cursuri de două săptămâni sau de două luni, i-ar forma pe genunchi, și i-ar trimite pe diverse funcții”.
Cristian Ștefănescu
