Sunt multe lucruri care dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care nu trebuiau să se întâmple așa la spitalul Pantelimon, neglijențe și malpraxis, dar de la ele până la crimă cu premeditare este o distanță extrem de lungă, afirmă prof. univ. dr. Gheorghe Andrei Dan, medic primar în cardiologie și medicină internă.
Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, doctorul Ghorghe Andrei Dan analizează efectele dramatice, dar și cauzele profunde ale scandalului Pantelimon: nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz, n-ar fi făcut această vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau sistemele de reglementare absolut necesare.
Din cauza generalizării și reacției extreme a presei, spune prof. Dan, pacientul a fost împins în brațele neîncrederii, disperării, miturilor. Iar medicii ATI vor mai putea să aibă libertatea de gândire, să acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav, pe care eventual îl pot salva cu o măsură în extremis? Vor avea curajul?
Prof. univ. dr. Gheorghe Andrei Dan predă la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, a coordonat Secția de Cardiologie, Laboratorul de explorări Funcționale și Laboratorul de Cardiologie Intervențională ale Spitalului Colentina. A fost președinte al Societății Internaționale de Farmacoterapie Cardiovasculară.
Scandalul acuzației de crimă cu premeditare de la Spitalul Pantelimon este probabil fără precedent în medicina românească și a creat, după cum era și de așteptat, polarizarea societății. Care este lectura dvs asupra celor întâmplate?
Unii cred că noi, doctorii, o să continuăm să ne facem treaba, iar lucrurile vor trece. În opinia mea, pasivismul, fie că-i din indiferență sau timorare, este vinovat.
Mă voi referi, în primul rând, la modalitatea în care a fost lansat acest incendiu, acest linșaj mediatic, fără precedent în 50 de ani de meserie.
Eu am identificat trei stâlpi majori maligni ai fenomenului:
1.Încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție în lipsa unor probe directe, concludente și foarte categorice.
2.Dezinformarea publică prin argumente circumstanțiale, adevăruri parțiale și comentarii inadecvate științific.
3. Generalizarea concluziilor și politizarea subiectului.
Am mai vorbit despre zgomotul mediatic creat în perioada Covid în jurul secțiilor de terapie intensivă (ATI). Multe se puteau probabil preîntâmpina dacă atunci se luau măsuri legislative privind sistemul sanitar.
Am urmărit aproape tot ce a apărut în presă ca argumente ale procuraturii. Nu am sesizat nici măcar o singură probă directă care să lege actul medical, corect sau nu, de crima cu premeditare. Mă uit cu interes la o emisiune a BBC în care vorbește despre decese suspecte în spitale, dar în care probele sunt de cu totul altă natură.
Tot ce am auzit este circumstanțial, legături strict temporale, iar unele argumente erau de un penibil absolut. De exemplu: „mi-a spus din priviri să-l las să moară”. Dacă asta poate fi considerat o probă... ?!
Dar faptul că datele din memoria injectomatului privind noradrenalina administrată în fapt, 1 ml/h, erau diferite de cele din fișa medicală, 20 ml/h, nu este o probă concludentă?
Argumentul cu injectomatul este concret, dar prelucrat într-un mod fals. Se confundă debitul de perfuzie cu concentrația.
În 20 ml de perfuzie pe oră poate fi conținută aceeași cantitate de substanță activă pe care s-o pun într-un mililitru pe oră. Nu debitul mililitri/oră contează, ci concentrația de substanță.
În al doilea rând, nu există un protocol fix al injectării de noradrenalină, iar noradrenalina este doar o bucățică dintr-un protocol terapeutic complex, care se face la un bolnav grav. Nicăieri nu se spunea că la un asemenea bolnav trebuie făcut 20, 10 sau 5ml din concentrația X de noradrenalină. Tratamentul se adaptează la condiții și la bolnav.
Că acest protocol nu a fost consemnat în amănunt în foaie este un argument concret de nerespectare a obligațiilor de serviciu, dar nu demonstrează în niciun chip o legătură cauzală cu decesul.
Le-am repetat de un milion de ori studenților mei și celor care vor să mă audă că ceea ce nu e scris nu există, iar neconsemnarea în foaie este o abatere de tip malpraxis, o neglijență în completarea documentelor medicale. Dar nu este crimă cu premeditare.
Dar lista cu pacienții decedați și prospectul noradrenalinei găsite acasă la una dintre acuzate?
Bineînțeles că se apăra. Știa că este luată în vizor și încerca o explicație și justificare măcar față de ea însăși. Din nou, nu este niciun fel de de argument care să dovedească acuzația extrem de gravă de crimă cu premeditare.
Dar declarațiile asistentelor cărora li s-a cerut să nu respecte doza din fișa medicală?
Toate aceste lucruri nu sunt normale. Ele reprezintă neglijențe de serviciu și malpraxis, dar nu reprezintă argumente directe care să demonstreze premeditarea pentru un act criminal. De menționat că ne găsim la o secție cu probleme interne conflictuale, din păcate.
Și vă întreb, care ar fi fost mobilul pentru o asemenea acțiune incredibilă, extremă și neacceptabilă la două fete de 30 de ani care lucrau într-un spital de stat și care nu erau legate direct de gradul de ocupare al ATI? Mai ales că se știau sub observație, pentru că originea întregii probleme este o secție cu un conflict intern vechi.
A șocat afirmația că pacientul e ”de lăsat”.
Toate declarațiile martorilor sunt fie, ca să zic așa, pe surse, fie sunt foarte ciudate.
Nu sunt în măsură să stabilesc ce competență ar fi avut asistentele să judece cazul din punct de vedere medical. Iar faptul că un doctor comunică altuia că în opinia lui pacientul are șanse minime nu-l transformă în criminal, dacă pacientul decedează la terapia administrată.
Sunt multe lucruri care dovedesc neglijență, sunt multe lucruri care poate nu trebuiau să se întâmple așa. În primul rând, că nu se poate face nicio modificare de protocol terapeutic fără o justificare în foaie, că nu se pot transmite dispoziții verbale fără să fie înregistrate.
Dar de aici și până la crimă cu premeditare este o distanță extrem de lungă.
Întrebați ce ar fi putut să le determine să facă așa ceva? Poate un derapaj de tipul “joacă de-a Dumnezeu”? Adică dorința de a face cumva ordine divină, de a elibera ATI-ul de persoane care nu mai au în mod obiectiv nicio șansă de redresare pentru a face loc altor persoane în stare gravă, dar viabile?
Terapia intensivă este linia de front în medicină. Este cea mai sub presiune dintre specialitățile medicale. ATI-știi sunt, de fapt, niște eroi anonimi și sunt foarte puțini față de necesitați.
Exercițiul într-o asemenea secție de foc continuu te întărește, te pune să nu reacționezi cum ați reacționa dvs sau chiar un medic din altă specialitate.
Dar această întărire nu se transformă niciodată, dacă nu avem de-a face cu un psihopat și, deocamdată, nu avem o probă în acest sens, într-o joacă de-a Dumnezeu, cum spuneți, și la o soluție de genul: hai să îi lăsăm pe ăștia să moară ca să golim salonul pentru altcineva.
Oamenii nu știu că secțiile de terapie intensivă sunt foarte scumpe. Un pat de terapie intensivă poate costa uneori cât o secție. Numărul de bolnavi care sunt îngrijiți de un doctor de terapie intensivă este mult mai mic decât numărul de pacienți îngrijiți într-o secție obișnuită.
Numai că în ATI intră două categorii de persoane, la noi cel puțin. Una este persoana gravă, acută sau neacută, care necesită suport vital avansat.
Și cu totul altceva este pacientul terminal care din punct de vedere științific are o probabilitate de a supraviețui foarte mică și care ar trebui să fie într-o secție de terapie paliativă.
În România, legislația și posibilitățile concrete nu încurajează nimic altceva decât suportul vital până la sfârșitul firesc al persoanelor internate, indiferent de profilul lor.
Procurorii au la dosar și un raport medico-legal care stabilește cauzalitatea între reducerea dozei de noradrenalină și deces.
Sunt un pic descumpănit de afirmația categorică: e cauzatoare de moarte. O legătură temporală între oprirea noradrenalinei și moarte, dar fără un cuvânt despre subiectul discuției - pacientul.
Din păcate, sunt puține date despre starea pacientului. Am un mare respect pentru legiști, dar aceștia nu pot cumula nuanțele tuturor specialităților, deci inclusiv ale îngrijirii în ATI.
Între puținele lucruri pe care le știu concret de la Spitalul Pantelimon este că pacientul avea o patologie extrem de severă.
Inclusiv cardiacă, domeniul dvs. Insuficiență cardiacă și pericardită constrictivă, se pare. Erau cu potențial letal?
Da. Fiecare dintre ele avea un mare potențial de gravitate, iar la acest bolnav complex păreau să indice o foarte mică șansă de reușită.
Pentru o problemă concretă de îngrijire medicală, cum este cea discutată, n-am văzut niciun expert să fie consultat într-un mod absolut corespunzător în anchetă.
Institutul Medico-Legal a transmis că el este cel îndrituit la aceste expertize.
Da, și eu am tot respectul pentru colegii de la medico-legal. Dar, de exemplu, la afirmația că scăderea de noradrenalină la un pacient cu tensiune de 60 este cu siguranță cauza declanșatoare de moarte, îmi pare rău, nu subscriu.
Din punct de vedere medical, pot ține o dizertație întreagă să demonstrez că nu este așa. Măcar un condițional-optativ era necesar. Lasă loc pentru o discuție de caz medical.
Medicina nu se poate face prin plebiscit, nu se poate supune la vot public un act medical.
Am fi ajuns într-o asemenea situație dacă, asemenea altor țări, precum Franța sau Marea Britanie, pentru asemenea cazuri terminale ajunse în ATI ar fi existat reglementări foarte precise, comisii medicale care se întrunesc, care evaluează niște criterii, cheamă familiile, discută și secții de îngrijire paliativă unde acești oameni fie să treacă în demnitate și liniște pragul inevitabil spre care se îndreaptă?
Ați atins exact punctul sensibil. Nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat sau, în orice caz, n-ar fi făcut această vâlvă decât, poate, la nivel personal, dacă existau sistemele de reglementare absolut necesare pentru toate aceste straturi, pentru modul de funcționare, pentru comisii care să analizeze gravități de cazuri și soluții extreme. Așa cum face o comisie de transplant, de exemplu.
Sunt o mulțime de lucruri administrative, scriptologice, pe care medicii sunt obligați să le facă, dar toate într-o mișcare browniană, lipsită de o direcție precisă.
Însăși modalitatea de a trata într-o secție de terapie intensivă un pacient de tip îngrijire paliativă e diferită de un pacient acut, la care fiecare minut e altfel.
Și nu știu de ce s-a trecut, mai rău decât oricând, la generalizare, de ce cazul a devenit regula sistemului medical și a doctorilor. Medicii nu sunt “sistemul medical”, ci beneficiarii lui executivi. Această confuzie mă și face să iau poziție.
Și a început imediat după generalizare și politizarea. E grotescă această generalizare. Din nou a reapărut pe firmament chestia cu “umefistanul”, vinovatul tuturor relelor: “Doctorii ăștia nu merită crezuți că ei se apără între ei și capul răutăților este corpul didactic”.
La ce au dus aceste multe lucruri? În primul rând, la pierderea generală a încrederii în tot, în instituția universitară, în instituția medicală, în medic, ca individ și ca profesie.
Mă îndoiesc că toți cetățenii din România se vor putea duce la Istanbul, la Paris sau la Viena să se trateze. Și, atunci, puneți-vă în pielea unui om care a citit toate astea. Poate el însuși sau o rudă trebuie să intre într-o secție ATI unde știe că poate va fi intubat, sedat. Se duce ca și cum s-ar duce la călău, nu să fie îngrijit.
La fel ca Zola în cazul Dreyfus, mă ridic și spun “vă acuz, vă acuz pentru că ați făcut să se producă acest lucru”.
Oare nu se evita generalizarea dacă însăși breasla medicală ar fi pus niște bemoluri, așa cum ați făcut dvs vorbind de nereguli certe, în loc să pretindă că totul a fost perfect? Asta a escaladat furia.
S-a greșit, poate, și din partea cealaltă, în mai multe moduri. În opinia mea, poziția Societății de Terapie Intensivă și a liderilor ei a fost corectă. Ei nu au pornit la analiza complexă a cazului, ci au reacționat năuciți de nerespectarea prezumției de nevinovăție pentru …o crimă!
N-au făcut o analiză, nici nu cred că aveau toate datele, ci au ripostat profesional la acea legătură aritmetică: scăderea noradenalinei a determinat moartea. A fost un răspuns unilateral, incomplet, de acord cu dvs.
E prezumția de nevinovăție vreodată respectată?
Vorba Annei Frank, lucrurile care s-au făcut nu se pot desface, dar poate ne ajută să nu mai facem așa în viitor.
Nu cred că susține cineva că un tratament nu trebuie trecut în foaia de observație, însă toată lumea a fost șocată de acuzația de o gravitate maximală și nejustificată, de vânătoarea de vrăjitoare.
Prima instanța a decis arestul preventiv, cea mai grea dintre măsurile preventive, deci judecătorii au văzut în acel dosar niște date, niște fapte, niște probe.
Justiția să-și facă treaba, dar am o întrebare retorică: după tot acest zgomot infernal bubuitor, după această pălălaie din media, putem fi convinși că judecătorii vor lua o hotărâre care să contrazică ceea ce s-a întâmplat?
Am repulsie pentru orice nedreptate, nu-mi doresc decât ca judecătorii care vor analiza acest caz să fie verticali, independenți, să nu țină seama de niciun fel de zgomot, așa cum cred eu că trebuie să fie un judecător.
Din păcate, lucrurile nu se vor opri aici, oricum.
Adică?
Acești doctori se luptă cu un argument foarte ascuns și sensibil al activității medicale, care este alegerea. Alegerea medicală este ceva foarte complicat.
În momentul când iei o decizie, faci o alegere. Nicăieri nu există un cod bătut în cuie care să-ți spună că alegerea ta e unică și e bună. Alegerea medicală se plimbă între lucruri foarte subiective și lucruri foarte savante.
Mâine, medicul ATI care, altfel, în fața unui bolnav grav, ar fi luat o decizie angajantă, care putea să facă și rău bolnavului, dar pe care o considera singura salvatoare în acest moment, credeți că va mai avea curajul s-o ia? Vă spun eu că nu.
Deja din perioada Covid simt timorare la colegii din ATI, teama de a lua decizii angajate care să-i expună.
Medicii ATI vor mai putea să aibă libertatea de gândire, să acționeze în cunoștință de cauză la un pacient grav, pe care eventual îl pot salva cu o măsură în extremis? Vor avea curajul? Eu cred că nu.
Consecințele fenomenului sunt dincolo de rezolvarea lui și sunt foarte grave. Este principalul lucru care m-a făcut să iau poziție. Acesta și faptul că pacientul a fost împins fără voia lui în brațele neîncrederii, ale disperării, ale miturilor.
Transcriptul interviului a fost realizat cu aplicația Vatis Tech