La o primă vedere, cazul Pantelimon pare despre două femei care din motive încă necunoscute au decis să se joace de-a Dumnezeu, alegând pe cont propriu cine e „de lăsat” și cine de salvat, iar breasla medicală face scut în jurul lor fie din solidaritate profesională, fie pentru că asemenea practici ar fi mai extinse.
Dar dincolo de prima lectură, extrem de emoțională și cu o puternică tușă senzațională, dincolo de chestiunea acută și punctuală în bună măsură incontestabilă, există realități cronice.
Cu siguranță cele două doctorițe arestate preventiv beneficiază de prezumția de nevinovăție. Ea este însă puternic zdruncinată de elementele concrete ale speței, pe care nimeni nu le-a negat deocamdată.
Iar esențială împotriva celor două este neconcordanța între tratamentul concret administrat și cel din fișa medicală.
Am înțeles că starea pacientului era atât de gravă încât nu numai că nu intră în discuție vindecarea, dar fără suportul noradrenalinei în doze maxime supraviețuirea era imposibilă. Situația lui era incompatibilă cu viața.
Am înțeles că noradrenalina nu este un medicament care tratează, ci o substanță care menţine forțat funcțiile vitale un timp limitat necesar ca organismul să se reechilibreze, dacă mai are resursele să o facă. Care e acest timp și când trebuie să înceapă reducerea dozei poate ști doar medicul ATI.
Dacă reducerea dozei ar fi fost înscrisă în fișă, putea fi o decizie medicală în regulă, cel mult o eroare medicală. Faptul că reducerea a fost făcută neoficial, în dezacord cu actul medico-legal numit fișa pacientului, arată că doctorițele făceau ceva ce considerau că nu puteau susține ca decizie medicală oficială.
Diferența esențială dintre ceea ce s-a întâmplat în fapt, potrivit memoriei injectomatului, și ceea ce trebuia să se întâmple potrivit fișei medicale le încriminează pe cele două. Ceea ce aveau de explicat în primul rând era tocmai această diferență, nu decizia medicală în sine, și se pare că ele nu au reușit să găsească o justificare convingătoare.
De ce au făcut asta?
Întrebarea nu poate fi ignorată, cel puțin cât timp vorbim despre două persoane în deplinătatea facultăților mintale.
„Cu sau fără noradrenalină, ținând cont de comorbiditățile, bolile pe care le avea acest pacient și motivele pentru care a fost admis în Reanimare, ciroza - și ciroza este un element particular, din nefericire, rezultatul ar fi fost același”, spune profesorul Dan Longrois, un renumit profesor francez de ATI.
Asta înseamnă că menținerea omului pe doze imense de adrenalină ca unic motor al funcțiilor vitale nu îl ajută cu nimic.
În alte țări, precum Franța, după cum explică prof. Longrois, nu un medic, ci o comisie evaluează situația și împreună cu familia decide că pacientul e „de lăsat”:
„Când lucrurile sunt în fază terminală, ceea ce este cazul acestui pacient, se limitează, adică se decide că se scade și concentrația de oxigen, se scad și dozele de noradrenalină. Bineînțeles că tratamentul împotriva durerii este continuat.
(…) Vorbim numai de oprirea escaladei și a lăsa evoluția naturală a acestor boli foarte severe. Soluția care ni se pare onorabilă și umană este, într-adevăr, ca fiecare țară să aibă proceduri pentru fazele terminale ale bolilor".
În România nu există nicio reglementare pentru asemenea cazuri. Secția ATI, prima linie a frontului, devine adesea ceea ce ar trebui să fie o secție de îngrijire paliativă, dedicată exact cazurilor terminale, unde omul este lăsat să se stingă lin pentru că nu mai poate fi salvat.
Efectul este cel pe care îl descrie medicul ATI Elena Copaciu pe Facebook.
Pacienții din UPU nu mai pot fi preluați, deși unii dintre ei chiar ar putea fi salvați, pentru că secțiile ATI sunt pline inclusiv de persoane care nu mai sunt viabile. Pentru orice pacient refuzat din lipsă de loc, medicul ATI trebuie să găsească loc în alt spital, adică să facă dispecerat. Iar pacientul critic este plimbat între spitale.
Și când vorbim despre un pat ATI, nu vorbim doar despre mobilier, ci despre aparatură și, mai ales, despre medici și asistente, capitol cronic deficitar.
Sigur că, fiind an electoral, tentația politizării este foarte mare. Dar e o realitate că medicina paliativă nu a fost grija niciunui ministru al Sănătății în ultimii 30 de ani.
După cum e o întrebare dacă societatea are educația necesară pentru a înțelege că uneori, nu arbitrar, nu în secret, ci procedural, cu reguli precise și explicații complete, un pacient poate ajunge în mod obiectiv „de lăsat” și este chiar uman să îl lași.
Valul de ură
Cele două inculpate trebuie judecate până la capăt și în cazul lor punctual va exista o concluzie. Dar este foarte riscant valul de ură generalizată ridicat de acest caz și de opiniile formulate de anumiți medici în spațiul public.
Se descarcă acum furia pentru toate nemulțumirile, adesea justificate, provocate de funcționarea sistemului sanitar. Cu două efecte adverse.
Pe de-o parte, asemenea descărcări epuizează subiectul, care apoi devine neinteresant până la următoarea criză. Efectele bune se obțin rațional și calm nu în răcnete isterice.
Pe de altă parte, culpabilizarea la grămadă a medicilor și a opiniilor medicale este un ferment pentru migrație. Nu știu câți pacienți au ucis medicii ATI, dar știu sigur că lipsa lor va provoca măceluri.