Mentalitatea autoritaristă a Războiului Rece a supraviețuit în Rusia, Turcia și alte țări unde s-au impus dictatori cu rădăcini intectuale profunde în acele vremuri, iar acum trăim în plină confruntare, în zona Mării Negre, a acestor două curente. Erdoğan are propriile interese și nu poate fi un mediator legitim între Rusia și Ucraina.
Trebuie să ne pregătim pentru epoca post-confruntare, spune profesorul dr. Dragoș C. Mateescu, într-un interviu acordat Spotmedia.ro.
Dragoș Mateescu a fost lector în Departamentul de Ştiinte Politice şi Relații Internaționale la Universitatea Economică de la Izmir (2002-2020). Este specializat în politica minorităților, politica turcă şi studii europene și este consilier în cadrul Institutului Diplomatic Român.
Președintele Erdogan este cel care a găzduit noua rundă de negocieri dintre Rusia și Ucraina. De ce Turcia? Care este miza Ankarei? Este Turcia un mijlocitor potrivit?
Voi începe adresând ultima întrebare. Din punctul meu de vedere, Turcia nu ar fi fost mijlocitorul potrivit pentru că
(1) este o țară membră NATO și
(2) are relații complexe cu ambii actori implicați în conflict, mai ales cu Rusia.
Nici acum nu cred că un eventual tratat final de pace ar putea avea în Ankara un garant sau măcar un facilitator unic. Și este posibil să nici nu fie până la urmă semnat la Ankara sau Istanbul. Dar atât Ucraina, cât mai ales Kremlinul consideră Turcia mult prea importantă pentru orice evoluție în regiune.
În ce privește Ucraina, Turcia exportă acolo arme și importă grâne, dar și tehnologie militară (mai ales motoare) din acea țară.
Cu Rusia, miza este influența regională. Pentru Putin, a pierde influența asupra lui Erdoğan ar fi un preț prea mare după ce a cultivat această relație atât de mulți ani, cu beneficii importante.
Turcia importă peste 30% din necesarul său de gaze naturale și petrol din Rusia, iar compania de stat Rosatom construiește prima centrală nucleară a Turciei la Akkuyu.
În plus, Ankara a cumpărat deja sistemele de rachete S400 de la ruși, președintele Erdoğan rezistând deocamdată sancțiunilor SUA și amenințând că va cumpăra și avioane de vânătoare-bombardament de fabricație rusească.
Cele două regimuri autoritare sunt astfel pe aceeași lungime de undă în multe dosare.
Putin nu poate arunca pe fereastră oportunitatea de a crește dependența de Rusia pe termen lung a Turciei, stat membru NATO. Acestea ar fi, deci, motive serioase pentru care Antalya, Ankara sau Istanbul au fost acceptate ca locații pentru negocierile de până acum.
Turcia are propriile interese, foarte importante și ele. Actualul regim a adoptat politici care duc treptat la colaps economic și financiar. Se adaugă agresivitatea în politica regională, manifestată de prin 2012, care a dus la izolarea tot mai accentuată a Ankarei. Erorile se țin lanț, mai ales după implementarea sistemului de guvernământ prezidențial, în 2018.
Turcia lui Erdoğan se poate salva doar dacă reușește o reintegrare în schemele de cooperare regională și o îmbunătățire a relațiilor cu Uniunea Europeană și cu Statele Unite. Doar așa poate spera la reîntoarcerea capitalului străin și la reluarea negocierilor privind actualizarea Uniunii Vamale cu UE, ambele aspecte fiind cruciale pentru performanța economică.
La Ankara se speră că lucrurile ar putea evolua în aceste sens, dacă diplomația sa va avea un rol decisiv în pacificarea Ucrainei și se depun toate eforturile în acest sens.
Să contextualizăm puțin. Care este relația dintre Putin și Erdoğan?
Presa turcă, cea majoritar controlată de regim, vorbește despre o relație personală foarte bună.
Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dimitri Peskov, a spus de curând că relația bilaterală este „excelentă” și că Turcia a devenit „dominantă între statele suverane membre NATO, mai ales în timpul președinției lui Erdoğan”, pe care l-a caracterizat drept „un lider mare și puternic”.
Eu cred că este vorba despre o relație între doi actori pragmatici, care au reușit să treacă peste multe momente foarte dificile.
Deși depinde de Rusia în ce privește turismul, dar și importurile de energie, grâu și floarea soarelui, Ankara se află pe poziții opuse față de Moscova în Caucaz, nordul Siriei, în lumea turcică sau în Libia.
Acestea sunt doar câteva din aspectele problematice, care vin după incidente grave în trecut, cum ar fi doborârea în noiembrie 2015 de către turci a unui avion Suhoi Su-24 în nordul Siriei sau asasinarea ambasadorului rus la Ankara în decembrie 2016.
Este evident că posibilitatea influenței asupra Turciei este foarte atractivă pentru Putin, cu proporții istorice, dacă a trecut peste toate problemele enumerate aici și multe altele, pentru care nu este timp acum.
Războiul din Ucraina reașază actorii geopolitici. Ce schimbări se prefigurează pe plan internațional mă uit înspre China, și în regiunea Mării Negre?
China este deja prezentă cu investiții masive, prin care aproape controlează unele din marile proiecte strategice ale Turciei, mai ales la Bosfor. Am scris o analiză despre aceste aspecte, publicată pe 31 mai 2021 de Veridica.ro.
Se distinge apoi presiunea masivă pe care o exercită Rusia nu doar prin ocuparea Crimeii în 2014 și războiul actual, ci și prin strategia complexă față de Turcia, creionată mai sus. Turcia, la rândul ei, rezistă presiunii rusești într-o anumită măsură.
Din punctul meu de vedere, toate aceste eforturi din partea Chinei și cele competitive ale Rusiei și Turciei se petrec în aceeași tabără, cea a autoritarismelor regionale, toate profund anti-occidentale.
Iar Occidentul suntem noi, Uniunea Europeană, NATO, apărute și dezvoltate în logica cooperării internaționale după războaiele mondiale, și extinse spre Marea Neagră după ceea ce credeam că reprezenta sfârșitul Războiului Rece.
Dar mentalitatea autoritaristă a Războiului Rece a supraviețuit în Rusia, Turcia și alte țări unde s-au impus dictatori cu rădăcini intectuale profunde în acele vremuri (mai puțin Orban al Ungariei). Iar acum trăim în plină confruntare, în zona Mării Negre, a acestor două tabere.
Eu cred că războiul lui Putin din Ucraina nu aduce ceva nou, ci doar afirmă clar starea de confruntare și situează clar actorii în cele două tabere.
Ar putea fi astfel vorba despre o nouă stare de conflict global, între democrația liberală și autoritarisme populiste anti-occidentale, una din regiunile fierbinți fiind reprezentată de zonele conectate ale Mării Negre și Mediteranei.
Turcia, un regim autocrat, vrea acum să fie mediator. O va ajuta în relația cu Uniunea Europeană?
Turcia lui Erdoğan a ales în repetate rânduri, la scrutinuri electorale din 2002 încoace, această cale a regimului conservator-religios. Cetățenii turci au votat pentru acest regim chiar și când devenea autoritar, începând din 2010, când au fost adoptate primele legi prin care justiția era subordonată puterii executive.
Alegerile ulterioare și referendumul din 2017 au legitimat, mereu cu aprobarea majorității cetățenilor turci, alte schimbări legislative care au transformat țara într-o republică prezidențială.
Președintele decide acum absolut totul, de la formatul și componența instituțiilor, până la bugetele lor și relațiile dintre ele, politicile pe care le implementează și controlul judiciar.
Întrebarea dumneavoastră este deci foarte bună pentru că trimite la faptul că un astfel de regim turcesc este acum mediator între Rusia lui Putin și o Ucraină care vrea cu totul și cu totul altceva. Vrea integrarea în Occidentul democratic al statelor de drept, nu în blocul, din ce în ce mai clar conturat, al statelor unde dreptul înseamnă voința unui dictator.
Răspunsul este deci absolut negativ.
Niciun fel de medietere, cu succes sau fără, nu va ajuta regimul actual de la Ankara în relația actuală cu UE. Turcia a făcut progrese fără precedent în integrarea sa europeană în perioada 2000-2009, inclusiv sub acest regim. A urmat apoi regresul și alunecarea clară spre o formă de autoritarism, cum nu a mai existat niciodată în istoria aproape centenară a Republicii Turcia.
Dar relația cu Uniunea rămâne definită de cele 35 de capitole de aderare la UE, de criteriile de aderare și de parametrii Uniunii Vamale.
Or, procesul de aderare este de facto înghețat de aproape trei ani.
Concluziile Consiliului European din 26 iunie 2018 au indicat răspicat că Turcia s-a îndepărtat de Uniunea Europeană, deschiderea unor noi capitole de aderare și modernizarea Uniunii Vamale dintre cele două părți fiind efectiv înghețate.
Din punctul meu de vedere, doar cetățenii turci pot decide în alegeri democratice dacă vor la putere un guvern capabil să reia reformele, dar lucrul acesta va fi foarte, foarte greu.
Este nevoie de o nouă constituție democratică și de o schimbare a atitudinii populare față de Occident, în general, după ce oamenii au fost îndoctrinați timp de multe generații cu o ideologie naționalist-conservatoare, profund anti-occidentală.
Ce scenarii vedeți pentru Ucraina? Cum poate fi ajutată mai mult de NATO, fără ca NATO să intre în război?
Pe termen scurt, nu se poate face altceva decât sprijinirea logistică, cu armament, muniții și ajutoare umanitare.
Trebuie evitată o implicare directă a NATO cu orice preț, pentru că riscul unei escaladări este real, iar NATO și statele membre NATO nu trebuie să-i ofere lui Putin pretexte de extindere a conflictului în timp și spațiu. El ar pierde în final, bineînțeles, dar sacrificiile ar putea fi mult prea mari pentru toată lumea.
Însă Ucraina este ea însăși un pretext. Pe termen mediu și lung, miza cea mare este în confruntarea creionată mai înainte, dintre domnia legii (statul de drept) în democrația liberală și autoritarismul populist anti-occidental. Ce putem face pentru Ucraina facem, de fapt, pentru noi înșine. Și, pe termen lung, trebuie ca măcar să ne pregătim pentru o epocă post-confruntare.
În opinia mea, o astfel de pregătire ar presupune și redefinirea ONU și, mai ales, a Consiliului de Securitate al ONU.
Cel de acum a fost constituit pentru a menține balanța de securitate globală după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar logica acelei ere este, în opinia mea, invalidată de agresiunea actuală a Rusiei în Europa, în Ucraina.
O nouă formă de confruntare globală, în logica schițată mai sus, face imperativ necesară abolirea actualului Consiliu de Securitate al ONU și reconstituirea sa abia după consumarea confruntării actuale.
Trebuie ca învățămintele trase de aici să fie la baza unei noi structuri, invulnerabilă la imperativele unor membri care subminează sistematic dreptul internațional și valorile universale. Nu întâmplător asta și cere președintele Zelenski și așa putem ajuta ca sacrificiul Ucrainei să nu fie în zadar pentru noi toți.
Cum vă explicați dezastrul Armatei Ruse?
Am fost cândva ofițer în armata română, acum foarte mulți ani, și înțeleg bine că moralul trupelor este mereu decisiv în orice tip de confruntare.
Iar pentru ruși, din perspectivă istorică, moralul trupelor nu a contat niciodată. Un moral bun se construiește prin asigurarea sănătății și a nevoilor simple, precum hrană, igienă, odihnă și celelalte detalii adiacente la acestea. Toate presupun grijă pentru oameni, de care trebuie să fii capabil omenește, dar și profesional.
Relatările din toate conflictele în care au fost implicați ruși converg spre ideea că astfel de detalii nu au reprezentat niciodată o preocupare la nivelurile superioare din ierarhiile politice, administrative și militare rusești.
Asta în vreme ce ucrainenii au învățat cât de importante sunt astfel de aspecte, pregătindu-se în ultimii ani alături de patenerii NATO. De la aceiași parteneri au învățat ucrainenii și să lupte cu tehnică militară individuală, ușoară, dar foarte eficientă împotriva tehnicii rusești, grea și depășită.
Cred că acolo se află răspunsul la întrebarea dumneavoastră, la nivelul dotării cu ce trebuie într-un astfel de război, dar și, poate mai ales, la nivelul moralului, al motivației și determinării de a supraviețui.