Britanicii nu se despart atât de dramatic de Europa precum se temeau mulţi. Dar pasul rămâne o eroare istorică, în opinia lui Bernd Riegert.
Premierul britanic care administrează Brexitul şi negociatorii comunitari par a prefera dramele la scenă deschisă, încercând să dovedească publicului deja enervat din Marea Britanie că s-au luptat până în ultimul moment pentru a le apăra interesele englezilor.
Acordul parafat cu câteva momente înainte de Ajunul Crăciunului putea fi la fel de bine finalizat în urmă cu trei sau chiar şase luni. Până la câteva schimbări marginale la capitolul cote de pescuit, textul corespunde ofertei prezentate de UE administraţiei britanice încă din vară.
Cu un amestec de nesupunere şi populism naiv, premierul răzvrătit prezintă acum conaţionalilor săi acordul drept un mare succes. Toate promisiunile din campania pentru Brexit din 2016 au fost puse în practică, a precizat Johnson.
Eronat. Acordul este un compromis clasic, precum toate acordurile comerciale. Nicio singură reglementare nu este mai bună decât ceea ce englezii aveau deja prin calitatea de membri ai Uniunii Europene. Amplul acord, care poate intra acum în vigoare, este o variantă mai slabă a pieţei interne, care permite distanţarea celor două tabere în viitor.
De la protecţia climei, până la cercetare şi transporturi sau combaterea terorismului, colaborarea va continua cu încredere deplină. Dacă încrederea mai este justificată după toate faulturile şi loviturile aplicate de englezi în procesul de negociere vor vedea mai târziu europenii.
Victimele neo-naţionalismului
Din tabăra perdanţilor, să luăm exemplul studenţilor britanici, care nu mai pot participa acum la programul de schimb european "Erasmus". Preţul acestui schimb era prea mare pentru guvernul britanic. Şi tinerii cercetători din străinătate vor ajunge mai anevoios să studieze la scumpele universităţi britanice. Preţul plătit de societatea britanică va fi mai mare decât contribuţiile necesare pentru participarea la "Erasmus".
Acest program util a fost sacrificat, întocmai ca multe altele, pe altarul neo-naţionalismului practicat de susţinătorii Brexitului. Ingeniosul populist Boris Johnson a prezentat partitura suveranităţii, care găseşte mereu audienţă la britanici. El pretinde că a recâştigat controlul pe care Marea Britanie nu îl cedase niciodată Bruxellesului.
Niciun stat comunitar nu este guvernat de la distanţă de autorităţile comunitare cu sediul în Belgia. Toţi se implică în elaborarea legislaţiei. Şi toţi se supun deciziilor Curţii Europene de Justiţie. Nimeni nu este obligat să rămână membru.
Perspectivă deformată asupra suveranităţii
Johnson anunţă acum chiar că Marea Britanie a devenit mai nou independentă. Independentă faţă de cine? Premierul şi ai săi amici din tabără pro-Brexit se prevalează de un concept de suveranitate din penultimul secol, atunci când mările şi oceanele erau stăpânite de navele imperiului britanic.
Astăzi, niciun stat care acceptă relaţiile internaţionale şi comerciale nu trebuie să renunţe la niciun fel de suveranitate pentru a se bucura de avantajele cooperării. Calitatea de membru în Organizaţia Mondială a Comerţului, ONU, NATO sau chiar UE presupune obligaţii şi drepturi mai mari sau mai mici. Independenţa şi statul de drept nu sunt niciodată vizate.
Această partitură a Brexitului este jucată acum şi de populiştii din Polonia sau Ungaria, care se simt trataţi de sus de UE, invadaţi sau manipulaţi, deşi statutul de membru este voluntar şi nu impus.
În plină pandemie, care loveşte din plin pentru a doua oară Marea Britanie, Boris Johnson ar fi trebuit să înţeleagă că există lucruri mai importante decât goana după fanteziile naţionaliste. Legăturile sunt prea strânse. Cele doar două zile cât a fost închis tunelul de sub Canalul Mânecii au arătat cât de vulnerabilă este Marea Britanie.
Poate că experienţa a încurajat dorinţa de a ajunge la un compromis din partea autorităţilor de la Londra. Economia britanică slăbită nu ar fi supravieţuit unei ieşiri dure din piaţa internă, într-o lume a regulilor impuse de Organizaţia Mondială a Comerţului.
Promisiuni deşarte
Cu un an înaintea Brexitului, deci la finalul juridic al calităţii de membru comunitar al Marii Britanii, Boris Johnson povestea că va arunca lanţurile UE şi că va negocia acorduri comerciale lucrative pe tot globul. Ce s-a ales din aceste promisiuni? Nimic.
Cu cei mai importanţi parteneri comerciali după UE, adică cu SUA şi China, nu există nici măcar un preambul contractual. Londra a semnat deja acorduri cu Japonia şi Singapore. Dar acestea sunt aproape identice cu cele negociate anterior de UE cu cei doi parteneri. Britanicii le-au copiat pur şi simplu. Volumul acestor două acorduri însumează însă doar câteva procente din volumul total al schimburilor comerciale.
În fond, Brexitul rămâne o mare farsă. În UE, britanicilor le-ar fi mers mai bine. Cu atât mai mult fără impostorul de Boris Johnson.
Autor: Bernd Riegert