Minoritățile naționale tind să cadă victima acestui proces de construcție națională a Ucrainei, în care Kievul dorește public să se distanțeze de trecutul comunist, de trecutul sovietic. Însă în anumite direcții acționează la fel cum a acționat și Rusia privitor la ucraineni, atrage atenția istoricul Cosmin Popa, specializat în istoria URSS și a Rusiei, precum și în istoria Europei Centrale și de Sud-Est.
Faptul că Ucraina a întârziat, ca urmare a interacțiunii și a istoriei comune cu Rusia, în construcția sa națională,nu înseamnă că istoria poate fi dată înapoi, spune acesta, într-un interviu acordat Spotmedia.ro.
Noua lege a minorităților naționale adoptată în Ucraina a stârnit reacții critice din partea autorităților de la București. Sunt ele justificate? E un moment oportun să vorbim despre drepturile minorității românești din Ucraina, când aceasta este atacată atât de atroce de Rusia? Care e miza acestei legi?
Această chestiune a fost readusă pe agenda acută a României nu de către autoritățile de la București, ci de către cele de la Kiev. Sunt două observații pe care aș vrea să le fac.
Prima și cea mai importantă dintre ele este că, deși Ucraina încearcă să se desprindă net de Rusia, civilizațional și politic, politicienii ucraineni și chiar ucrainenii păstrează multe dintre reflexele specifice perioadei sovietice, iar unul dintre aceste reflexe este raportarea la minorității.
Pe fond, minoritățile naționale din Ucraina riscă în momentul de față să fie victimele procesului de construcție națională ucrainean, pentru că această lege despre care vorbim, care a fost promovată în interiorul Ucrainei, în sistemul politic ucrainean ca fiind o urgență dictată de necesitățile integrării europene, este practic o lege de război.
Ea nu este o lege care reglementează relațiile dintre minorități și statul ucrainean și populația majoritară. Ea este o lege de război, care în primul rând este adresată cu precădere rusofonilor din Ucraina. Este o lege care reglementează mai mult folosirea limbii decât tratamentul minorității.
De ce este o lege de război? Pentru că, de fapt, conține prevederi specifice referitoare la limba rusă și celelalte minorități. Practic, celelalte minorități sunt expediate în notele de subsol ale acestei legi, iar ucrainenii o comunică în interior într-o manieră specifică țărilor din Europa Orientală, și anume ca fiind o cerere a Uniunii Europene, care de fapt justifică această lege.
În realitate, ea este o lege menită să ofere o perspectivă culturală rușilor din Crimeea, în perspectiva eliberării peninsulei, specificând practic statutul special al limbii ruse în Crimeea, alături de celelalte limbi folosite în zonă.
Apoi, când vorbeam despre reflexele sovietice pe care ucrainenii încă le mai păstrează, de multe ori îi vedem acționând conform tiparelor specifice perioadei sovietice. Iar unul dintre aceste reflexe este cel referitor la tratamentul minorității românești.
În primul rând, pot să înțeleg de ce ar păstra în uz atât termenul moldovean, cât și român, dacă legea s-ar referi la statul de proveniență al acestor minoritari de pe teritoriul Ucrainei.
Însă, în cazul de față legea, textul legii ucrainene vorbește despre limba moldovenească și limba română. Eu cred că nici măcar în Rusia nimeni nu mai crede serios în existența unei limbi moldovenești separate de cea română, iar legiuitorul ucrainean ar face bine să se uite și în documentele legale aflate în Republica Moldova, nu numai în România, referitoare la inexistența celor două limbi separate.
Deci, din acest punct de vedere, este exact ceea ce spuneam la început. Minoritățile naționale tind să cadă victima acestui proces de construcție națională a Ucrainei, în care Ucraina dorește public să se distanțeze de trecutul comunist, de trecutul sovietic. Însă în anumite direcții acționează la fel cum a acționat și Rusia privitor la ucraineni.
Or, aceasta ne arată că noi avem o mare problemă de adecvare politică și civilizațională a Ucrainei cu spațiul european și cred că cel mai bun lucru care se poate face în momentul de față ar fi amânarea reglementării acestor chestiuni până după încheierea războiului.
Războiul nu este un moment propice pentru a reglementa relațiile dintre minoritate și majoritate, mai ales când în cauză se află o minoritate rusofonă compactă, cu niște aspirații politice în anumite segmente destul de diferite de cele ale ucrainenilor, care se raportează mai mult la partea de vest a țării și așa mai departe.
Deci disputa nu a fost creată de către partea română, a fost creată de către partea ucraineană și este evident că Kievul are totuși nevoie să i se atragă atenția asupra faptului că se află pe un traseu de coliziune cu o parte din vecinii săi și aici includ nu numai Ungaria și România, dar și Polonia, dacă va continua să își afirme în această manieră, aș spune netă, identitatea națională.
Încă o chestiune legată de legea minorităților.
Ea păstrează foarte mult din spiritul legal sovietic, în sensul în care stipulează ca și constituția sovietică, la fel ca și constituția Federației Ruse, stipulează principii foarte generoase, fără a-și asuma nicio obligație concretă.
Această lege, chiar și teoretic cum este ea formulată, este limitată de acțiunea altor legi aflate în uz în Ucraina. Iar dacă vorbim despre uzul limbilor minoritare, cred că trebuie să ne referim în mod automat și la legea care își propune promovarea folosirii limbii ucrainene ca limbă de stat, care restrânge foarte mult câmpul de manifestare a limbilor minoritare în Ucraina, nu numai a limbii ruse.
Deci iată o serie de factori care practic pledează pentru apariția unui conflict politic între Ucraina și vecinii săi, atâta vreme cât Kievul nu își schimbă atitudinea cu privire la această chestiune, care este mult mai bine să fie reglementată în condiții de pace.
Ucraina nu va intra în Uniunea Europeană în timpul războiului pe care îl duce cu Rusia.
Deci o încercare de reglementare a acestei chestiuni nu poate duce decât la conflict cu vecinii, pentru că trebuie să admită și Ucraina că prezența acelor minorități pe teritoriul ei este rezultatul politicii teritoriale duse de Uniunea Sovietică, țara care a lipit părți consistente din teritoriul vecinilor Ucrainei la Republica Socialistă Sovietică Ucraineană, tocmai pentru a consolida rămânerea Ucrainei în interiorul URSS. Aceasta este o realitate de care Ucraina trebuie să țină seama.
Ce instrumente are România pentru a întări, să spun așa, cultural, comunitatea românească din Ucraina? Vedem că Ungaria finanțează foarte multe școli private în limba maghiară în Ucraina. E asta o soluție?
Sigur că este o soluție de menținere a acelor comunități naționale. Cred că nu este lipsită de finalitate și nici lipsită de raționalitate atitudinea Ungariei față de propria minoritate. Modul în care leagă situația minoritarilor maghiari din Ucraina de atitudinea politică Budapestei față de războiul din Ucraina însă este o problemă. Dar faptul că încearcă să mențină existența comunităților maghiare compacte în Transcarpatia, chiar și în Bucovina, este o chestiune absolut rațională, pe care și România o poate practica.
Problema României este că ea însăși, în filosofia sa politică, datorează foarte multe experienței sovietice, chiar dacă este o țară membră a Uniunii Europene, membră NATO și așa mai departe și chiar dacă este o țară care s-a modernizat.
În realitate, elitele politice românești gândesc în parametri foarte asemănători cu cei din Federația Rusă, în sensul în care numai deținătorii puterii politice și administrative sunt cei capabili să pună în practică politici de stat sau relevanță națională.
Atâta vreme cât România va încerca să obțină progrese din partea Ucrainei, apelând doar la mecanismele politice clasice, care se bazează pe dialogul politic și instituțional, eu nu mă aștept la rezultate spectaculoase. De altfel, interpretez declarațiile Ministerului de Externe și ale președinției mai degrabă ca pe o încercare de a bifa subiectul decât de a obține progrese în felul în care Ucraina se raportează la minoritatea română de acolo.
Această trimitere permanentă la Comisia de la Veneția, care se presupune că ar putea îmbunătăți această lege, este ea însăși un eșec, pentru că nicio modificare nu poate îmbunătăți o lege care în esență este formulată prost.
Așa cum e această lege a uzului limbilor minoritare în Ucraina, ea este contrară spiritului politic european, pentru că ea reglementează practic uzul limbii ruse și al celorlalte limbi. Ori tratezi problema minorităților, ori faci o lege specială pentru minoritatea rusofonă și o altă lege pentru celelalte minorități care, cred eu, și-au dovedit din plin loialitatea față de statul ucrainean.
Problema este că în bună măsură Ucraina tratează războiul ca pe oportunitate de ucrainizare a minorităților în această țară, ceea ce arată un substrat politic problematic.
E e un travaliu de construcție identitară, spuneți, o construcție națională în care practic sunt ucrainizate, pe modelul statului francez.
Sigur că da, pe modelul statului francez, numai că suntem la o diferență de 200 și ceva de ani de acest model.
Normele în momentul de față sunt foarte diferite, iar legislația europeană și practica europeană sunt foarte permisive în această direcție, practic se pot acorda drepturi acestor minorități fără ca presupusul caracter național al unui stat să fie pus în pericol.
Sigur că trebuie tratată separat problema rusofonilor de problema celorlalte minorități din Ucraina. Asta trebuie să se înțeleagă inclusiv la Bruxelles, trebuie să se înțeleagă și la București, trebuie să se înțeleagă și la Budapesta și la Varșovia, deși Varșovia are o minoritate redusă în comparație cu Ungaria și România, ca urmare a schimbului de populație de după cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și ca urmare a pogromurilor anti-poloneze din Ucraina organizate în perioada celei de-Al Doilea Război Mondial de către patrioții ucraineni.
Nu poate fi aplicat în momentul de față modelul napoleonian în Ucraina.
Am toată simpatia pentru cauza ucraineană, dar faptul că Ucraina a întârziat, ca urmare a interacțiunii și a istoriei comune cu Rusia, în construcția sa națională, nu înseamnă că istoria poate fi dată înapoi. Ucraina trebuie să găsească uneltele, principiile, mijloacele moderne de construcție națională, astfel încât ea să rămână compatibilă cu spațiul politic spre care aspiră.
Nu poți fi o țară profund sovietică în model, în structură și să aspiri la un spațiu cum este cel european al toleranței și al compromisului.