România a ajuns la cheremul unei clase conducătoare de proastă calitate. Cu asemenea oameni, țara nu are cum să meargă bine, spune istoricul Lucian Boia, la zece ani de la prima ediție a cărții De ce e România altfel.
Zece ani în care statul nu a construit niciun spital, educația a încăput într-un raport prezidențial, ca într-o glumă, iar democrația s-a alterat.
Clasa politică, cu întreaga ei clientelă, a acaparat tot ce era de luat. Nu există un proiect de țară; ce vrem să facem cu România? Fapt e că românii stau prost cu simțul civic. Interesele personale sau de grup sunt de regulă puse deasupra interesului general.
Lucian Boia, au trecut, iată, 10 ani de când ați scris De ce e România altfel. S-a petrecut ceva decisiv în acest deceniu, care să modifice paradigma în care se situează România?
Zece ani sunt cam puțini pentru a transforma în profunzime o țară. Cu atât mai mult când ultimii doi ani au fost bântuiți de o pandemie care a afectat puternic și țări mai bine așezate și mai prospere decât România.
Totuși, s-a petrecut ceva: reluarea creșterii economice într-un ritm destul de susținut. În materie de PIB, România a ajuns să stea relativ bine, aproape de nivelul Poloniei și al Ungariei.
Relele structurale, din păcate, au rămas cam aceleași. Ba au ieșit la iveală și altele, mai puțin luate în seamă până acum. Pandemia a pus în evidență starea jalnică a spitalelor românești. De la Revoluție încoace, statul nu a construit niciun spital. În cele existente, mă refer strict la rețeaua de stat, mai curând ai șanse să mori decât să te vindeci.
S-au petrecut lucruri cumplite, precum repetatele incendii soldate cu zeci de pacienți arși de vii.
La fel de suferind e și sistemul de învățământ. Proiectul „România educată” pare a fi fost o simplă glumă. Deocamdată trăim într-o Românie în mare măsură needucată și această lipsă de educație se află la rădăcina multor rele de care suferă societatea românească.
Acest altfel nu e în mod necesar, și scrieți asta, o comparație cu alte țări. România nu e doar altfel față de Franța sau Polonia, de pildă, ci e altfel în raport cu sine. Ce o ține în loc, în așa fel încât vestitul deja decalaj istoric trece nestingherit de la o generație la alta?
Până la urmă, vrem nu vrem, ajungem și la comparația cu alte țări, cel puțin în cadrul Uniunii Europene.
La prea mulți indicatori, și dintre cei mai importanți, România se află pe ultimul loc, de multe ori alături de Bulgaria, dar poate, în unele privințe, și mai rău decât Bulgaria, deși nivelul economic românesc e superior celui din țara vecină.
Nu este îndeajuns să creezi bogăție, problema e ce se întâmplă cu bogația pe care o produci. La noi nu se întâmplă prea bine.
Prea mult din averea țării s-a scurs în buzunarele noilor îmbogățiți. Clasa politică, cu întreaga ei clientelă, a acaparat tot ce era de luat. Nu există un proiect de țară; ce vrem să facem cu România? Fapt e că românii stau prost cu simțul civic. Interesele personale sau de grup sunt de regulă puse deasupra interesului general.
Ba chiar uneori pare România nu că nu progresează, ci că dă chiar înapoi. Amintiți în capitolul scris pentru ediția aniversară de cum, după ce a depășit USL-ul, o struțo-cămilă politică, România are azi o coaliție de guvernare PNL și PSD. Ce se întâmplă, e aici un fel de disonanță cognitivă?
Ce s-a întâmplat cu Partidul Național Liberal este aproape de necrezut. A fost silit să își schimbe liderii unul după altul și de fiecare dată s-a supus fără să crâcnească.
De unde au pornit comenzile? Vezi bine că au pornit de undeva.
Cert este că jocul democratic a ajuns să fie în România puternic alterat. De altfel, nu doar în România, dacă asta e de natură să ne consoleze.
Anii de pandemie au pus peste tot la grea încercare principiile democratice. De altfel, globalizarea, fenomenul masiv al epocii noastre, se petrece în mare parte în afara cadrului democratic.
Nu se anunță zile bune pentru democrație.
Cu toate că românii au construit adevărate mituri în jurul unor personalități, istorice, culturale, în Enciclopedia Britanică, remarcați, figurează destul de puțini români. Dar printre ei e Ion Iliescu. Mai puține personalități decât are Ungaria consemnate, de pildă. Care e cauza? De unde această ruptură între ceea ce cred românii despre istoria lor, despre ei înșiși, și cum sunt ei percepuți universal? E în joc aici complexul de inferioritate despre care vorbiți în carte?
Mai întâi, o precizare: nu am citat Enciclopedia Britanică, ci Dicționarul Oxford al personalităților secolului XX. Nu putem decât constata că e o mare diferență între „lista” noastră, a românilor celebri, și lista mult mai scurtă pe care o au în vedere occidentalii.
În multe dintre istoriile Europei, românii lipsesc sau sunt pomeniți în treacăt.
Până și Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul strălucesc mai mult prin absență. Istoria românilor pe care noi o vedem „mare” este văzută mică dinspre Occident.
Dar nici românii nu par capabili să-și promoveze valorile. Până la urmă, am ajuns să ne lăudăm mai mult noi între noi. România nu are o strategie culturală bine gândită și aplicată sistematic.
Pe cât sunt maghiarii de prezenți pretutindeni în lume, pe atât sunt de absenți românii.
Domnule Lucian Boia, ce legătură este între lipsa autostrăzilor, doctoratele plagiate sau subțirele intelectual și felul în care este percepută România la nivel politic și chiar geopolitic?
România a ajuns la cheremul unei clase conducătoare de proastă calitate. Cu asemenea oameni, țara nu are cum să meargă bine.
Competența și onestitatea sunt cuvintele cheie care definesc starea unei societăți. Noi nu stăm prea bine nici la una, nici la cealaltă.
În lipsa lor, în loc să facem lucruri bune pentru țară, ne ținem de plagiate și furtișaguri. Prea multă impostură, prea multă minciună în societatea românească.
Ce lipsește României pentru a conta pe plan internațional? Pentru a fi o cultură mare? Pentru a lua parte, așa cum scrieți, la istoria mare care se petrece și fără noi, la o adică? Îi lipsesc societatea civilă, liderii, aliații?
Două condiții mi se par obligatorii pentru ca România să reprezinte ceva în lumea de azi și de mâine.
Mai întâi, o societate educată, și nu oricum, ci în spiritul epocii în care trăim.
Și, apoi, o elită politică și intelectuală de calitate, pătrunsă de spiritul european (occidental), dar lipsită de complexe și capabilă să „strecoare” și dincolo de marginile României câte ceva din cultura și spiritualitatea noastră.
Din păcate, suntem departe de acest tablou idilic. Ne rămâne doar să sperăm că într-o bună zi se va trezi și România.
Astăzi, istoria ne rezervă, după o pandemie care și ea a fost „altfel” la români, mă refer la vaccinarea slabă, un război despre care se spune că e pe tiparele războaielor vechi. Cum arată acest război și cum a fost posibil? Ce vă îngrijorează la acest război?
Rusia lui Putin se vrea a fi urmașa, în egală măsură, a Rusiei țariste și a Uniunii Sovietice. Odată cu prăbușirea comunismului, Rusia a pierdut enorm, atât în termeni de teritoriu, cât și în termeni de putere și de influență în plan politic și militar.
În mod evident, Putin urmărește reinstaurarea imperiului. Din punctul lui de vedere, este scandalos ca pe teritorii aparținând până nu demult Rusiei să se instaleze acum NATO și americanii.
Primirea în NATO a Ucrainei i-ar aduce pe americani chiar în inima fostului imperiu, la doi pași de Moscova. Din acest punct de vedere, atacul împotriva Ucrainei era previzibil.
Lucrurile s-au complicat prin neașteptata rezistență a ucrainienilor.
Războiul scurt pe care și-l dorea Putin pare să se prelungească pe termen nedefinit. Angajarea masivă a NATO și în principal a Statelor Unite în sprijinirea cu armament (și nu numai) a Ucrainei deschide și posibilitatea unui conflict armat cu americanii și cu Alianța nord-atlantică (mergând până la eventuala folosire a armamentului nuclear).
Nu îmi cereți să spun ceea ce cred eu că se va întâmpla. Sunt istoric, nu cititor în stele. Competențele mele, câte or fi, se opresc la ziua de azi. Viitorul e mereu imprevizibil și ne oferă adesea ceea ce nici prin minte nu ne-ar fi trecut.
Acum în încheierea discuției noastre aș vrea să schimb puțin vorba. Mă interesează România și la fel de mult mă interesează Europa și lumea largă.
Am însă și un interes deosebit pentru ce reprezintă istoria, ca domeniu de cercetare. Ce este istoria, cum se fabrică ea. Urmează să apară curând, legate într-o singură carte, patru dintre lucrările mele teoretice privitoare la istorie, sub titlul O privire teoretică asupra istoriei. Cum ajungem de la istoria adevărată, trecând prin ideologii, mentalități, imaginar etc. la reprezentările noastre privitoare la istorie, vă asigur că și aceasta este o istorie pasionantă.