Președintele Volodimir Zelenski cere, cu fiecare discurs, o zonă de excludere aeriană deasupra Ucrainei, așa-numita no-fly zone. De fiecare dată este refuzat, argumentul fiind că asta ar însemna o intrare a NATO în război.
În interviul acordat SpotMedia.ro, Bill Browder, cel care a impus Magnitsky Act, după ce regimul condus de Putin i-a ucis avocatul, în Rusia, a spus tranșant că România trebuie să ceară și să sprijine impunerea unei zone de excludere aeriană deasupra Ucrainei, pentru că e clar că Putin testează limitele NATO, țintind civili. Masacrul din Mariupol are deja proporțiile unei tragedii umanitare.
Estonia a fost prima țară membră NATO care a cerut oficial impunerea unei zone de excludere aeriană deasupra Ucrainei.
Dar ce este no-fly zone? L-am rugat pe expertul militar Hari Bucur-Marcu să explice ce presupune, concret, impunerea unei zone de excludere aeriană.
Hari Bucur-Marcu: În termeni militari dar într-o accepțiune populară, o zonă de interzicere a spațiului aerian pentru un anumit utilizator al acelui spațiu aerian înseamnă luarea tuturor măsurilor pentru ca nicio aeronavă cu sau fără pilot (inclusiv drone sau rachete de croazieră) să nu poată survola acel spațiu, în nicio direcție și indiferent de intenție.
Cum se face acest lucru? Metodele consacrate sunt zonele de serviciu în aer, cu avioane de vânătoare, care pot interveni împotriva unei ținte care violează interdicția în câteva minute. Sau, dacă timpul de avertizare este ceva mai lung, de zeci de minute, se poate face serviciu la sol, cu avioane de vânătoare gata de decolare la alarmare.
Celelalte metode, cu rachete sol-aer sau cu artilerie anti-aeriană, nu sunt specifice unei operații de interdicție a spațiului aerian și mai au și dificultatea operativă că s-ar putea să nu identifice corect ținta și să lovească vreo țintă prietenă, una ilegitimă sau chiar o țintă civilă".
De ce este important pentru apărarea Ucrainei, de vreme ce președintele Zelenski cere impunerea acestei no-fly zone la fiecare discurs sau dialog cu liderii occidentali?
Hari Bucur-Marcu: Nu cunosc motivele militare care îl determină pe președintele Ucrainei să ceară cu insistență așa ceva.
Din ce informații primim prin canale publice din teatrul de război din Ucraina, Federația Rusă nu are controlul exclusiv al acestui spațiu aerian și nici măcar nu îl folosește decât sporadic și mai degrabă cu rachete decât cu aeronave cu echipaj uman.
Cel mai probabil, deoarece forțele ucrainene sunt capabile de a lovi de la sol majoritatea țintelor aeriene rusești, cu mijloace de lovire portabile și deci imposibil de lovit înapoi. Adică, din punct de vedere strict militar, nu ar fi o cerință urgentă și operativă ca spațiul aerian ucrainean să îi fie interzis Federației Ruse, prin măsuri active.
În schimb, putem bănui că motivul solicitării este mai degrabă unul politic.
În sensul că implicarea unei puteri străine (nu neapărat NATO ca atare) într-o operație aeriană de interzicere a spațiului aerian aeronavelor rusești presupune folosirea aerodromurilor și instalațiilor la sol dintr-o țară cum sunt România sau Polonia, atât pentru găzduirea aeronavelor care fac serviciul de luptă în aer, cât și pentru cele care fac serviciul de luptă la sol.
Ceea ce ar fi o chestiune de interpretare.
Dacă Rusia lovește un asemenea aerodrom, pentru a împiedica serviciul de luptă în aer îndreptat împotriva aeronavelor sale, care zboară în spațiul aerian ucrainean, mai poate membrul NATO care găzduiește acele aeronave să invoce Articolul 5?
Sau, în accepțiunea ucrainenilor, oare mai înseamnă operația de interzicere a spațiului aerian al Ucrainei o trecere peste linia roșie, impusă de Rusia încă din primul moment al agresiunii neprovocate, nejustificate și ilegale, prin care a avertizat că orice implicare a unei alte puteri în război va însemna o ripostă militară rusească, inclusiv cu arma nucleară?
Dacă NATO agreează o astfel de no-fly zone, este asta automat o intrare în război? Că spune astfel Vladimir Putin poate fi și o testare a limitelor NATO?
Hari Bucur-Marcu: În principiu, NATO nu poate agrea așa ceva, din simplul motiv că NATO nu are mecanisme de a răspunde la cereri din acestea, de asistență de război, decât dacă primește un mandat politic (precedentele din Bosnia-Herțegovina și Libia).
Care mandat este recomandabil să fie dat de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite. Sau măcar de OSCE. Ceea ce s-ar putea întâmpla doar după ce Federația Rusă ar fi suspendată sau exclusă din aceste organizații de securitate mondială, respectiv regională.
Cât despre limitele NATO, ele nu pot fi testate vreodată, deoarece NATO funcționează pe baza deciziilor luate exclusiv prin consens.
Când consensul nu este obținut, asta înseamnă pur și simplu că chestiunea nu este de competența NATO.
Iar intrarea propriu-zisă în război a NATO se va face doar la inițiativa Moscovei. Ceea ce Moscova știe foarte bine.
Acum nu mai e dubiu că trupele ruse țintesc civili în Ucraina. Mariupol e un exemplu dramatic. Cât poate NATO și cu ce consecințe să nu-și modifice strategia?
Hari Bucur-Marcu: Drama umanitară în desfășurare, săvârșită prin crime de război în formă continuată, este o problemă a întregii comunități internaționale de state.
Metoda consacrată de răspuns este obținerea unui mandat politic din partea unei organizații din care Federația Rusă a fost suspendată sau exclusă, după care constituirea unei forțe de impunere a încetării focului împotriva civililor, inclusiv obiectivele civile. Care forță poate fi una NATO, dacă NATO obține consensul, ori poate fi una a unei coaliții de voință, care să beneficieze doar de capabilitățile de planificare operativă din NATO.
Chiar astăzi, secretarul general al NATO a făcut încă un apel public la Republica Populară Chineză, pentru a-și schimba poziția față de războiul Rusiei în Ucraina, în sensul ca să îl condamne.
Ceea ce ar însemna și șansa obținerii unui mandat politic din partea Consiliului de Securitate minus Federația Rusă pentru o intervenție militară în scop umanitar în zonele din Ucraina cele mai expuse, începând cu Mariupol.