Au apărut mai multe scenarii în jurul unei operațiuni terestre americane în Iran, de la capturarea relativ limitată a insulei Kharg, amplasată strategic, până la eforturi mai ambițioase de a trimite personal american pe teritoriul Republicii Islamice.
În oricare dintre aceste cazuri, însă, analiștii și foștii oficiali consultați de Newsweek avertizează asupra represaliilor și a rezistenței anticipate a forțelor iraniene, care par pregătite să urce la cer costurile unei astfel de operaţiuni.
„La asta se gândește Iranul, că poate pur și simplu să reziste și să continue să facă acest lucru dificil până la capăt și să prelungească lucrurile în timp, pentru a ne determina să luăm decizii pe care nu ni le dorim, cum ar fi trimiterea de trupe pe teren”, a declarat Joseph Votel, general în retragere cu patru stele al armatei, care a ocupat funcția de comandant al Comandamentului Central al SUA (CENTCOM) și este acum membru al Institutului pentru Orientul Mijlociu.
Toate semnele arată că orice operațiune terestră ar fi lungă, dar și foarte solicitantă din punct de vedere al resurselor, a precizat generalul.
Publicația trece în revistă opțiunile pentru o invazie terestră în Iran și provocările pe care le ridică fiecare dintre acestea.
Bătălia pentru Insula Kharg
Printre operațiunile care se pare că ar fi în discuție, ideea de preluare a insulei Kharg a atras o atenție sporită, atât datorită comentariilor anterioare ale lui Trump, cât și grație poziției sale centrale în facilitarea exporturilor de energie ale Iranului și încercărilor de a închide Strâmtoarea Ormuz pentru tot restul traficului maritim.
Trump a ordonat atacuri americane asupra insulei Kharg săptămâna trecută, susținând că a distrus până la 90 de ținte militare, inclusiv instalații miniere navale și buncăre de depozitare a rachetelor, „cruțând” în același timp instalațiile petroliere. Deși se află la doar 24 km de coasta iraniană, insula s-ar putea dovedi imposibil de apărat pentru forțele iraniene.
Votel vede „avantaje”, dar și „dezavantaje” în capturarea insulei, misiune care i-ar reveni uneia dintre Unitățile Expediționare Marine (MEU) care se îndreaptă acum spre regiune.
„Elementul cheie al tuturor acestor lucruri este că nu numai că trebuie să trimitem trupe în acel loc, dar trebuie să le protejăm”, a spus Votel. „Așadar, trebuie să oferim acoperire aeriană. Deci trebuie să avem un fel de linie de salvare cu provizii și alte lucruri, iar apoi trebuie să alocăm resursele pentru a împiedica Iranul să-i atace.”
O mare atenție a fost acordată variantei mobilizării unui grup de desant pentru a lua cu asalt insula, deși acest mod de abordare ar putea lăsa forțele americane expuse focului iranian executat de pe insulă sau de pe continent.
Ben Connable, ofițer în retragere de informații și ofițer de rezervă în Orientul Mijlociu al Corpului Pușcașilor Marini SUA, a declarat că un desant „ar fi inutil de riscant”. Mai degrabă, forțele americane ar ataca pe cale aeriană: „Avioanele V-22 pot ajunge cu ușurință la Kharg din diverse locuri.”
„Având în vedere dimensiunea insulei și superioritatea focului american, îmi pot imagina un singur batalion de infanterie care ar putea ocupa și menține acel teren. Cea mai mare amenințare cu care ar trebui să se confrunte ar fi atacurile cu rachete iraniene”, a declarat Connable. „Lăsând deoparte întrebările importante legate de strategia noastră de război, pușcașii marini pot executa această operațiune cu șanse mari de reușită.”
Odată ajunse la țărm, forțele americane s-ar afla în bătaia rachetelor și dronelor iraniene cu rază și mai scurtă de acțiune.
Iar o victorie pe insula Kharg nu ar fi de ajuns pentru a influența calculele guvernului iranian, care a semnalat o lipsă de interes pentru dezescaladare.
„Cred că este puțin mai ușor, fiindcă e o insulă, așa că odată ce o cucerești, este mai ușor să o aperi. Nu te afli în mijlocul teritoriului iranian și atunci ai folosi asta pentru a încerca să aplici presiune asupra iranienilor, practic, ca un efect de levier. Dar sunt foarte sceptic că ar funcționa, pentru că iranienii au demonstrat cu adevărat că sunt dispuși să suporte multă suferință”, a declarat Ilan Goldenberg, fost șef al echipei pentru Iran la Pentagon.
Cucerirea Strâmtorii Ormuz
Pentru a asigura cu adevărat o prezență pe insula Kharg și, de asemenea, pentru a limita capacitatea Iranului de a ataca Strâmtoarea Ormuz, un alt scenariu necesită desfășurarea unei prezențe americane de-a lungul coastei de sud a Iranului.
Dar apoi, a subliniat Goldenberg, „va trebui să o păstrezi, iar iranienii vor trimite trupe, iar în strâmtoare va trebui să menții o mulțime de forțe aeriene (…)”.
Amploarea unei astfel de operațiuni ar necesita probabil ca americanii să preia controlul asupra altor insule și orașe, inclusiv asupra principalului oraș portuar iranian Bandar Abbas. Și asta înainte de o operațiune extinsă necesară pentru deminarea apelor Strâmtorii Ormuz.
„Chiar și cu acest control terestru, strâmtoarea ar trebui curățată de mine și protejată de rachetele de croazieră antinavă, care ar putea avea o rază de acțiune de câteva sute de kilometri. Și cred că tocmai ne-am retras ultimele dragoare de mine”, a spus Connable.
Amenințările reprezentate atât de rachete, cât și de drone, precum și rezistența internă, ar trebui, de asemenea, luate în calcul, mai ales că orașul Bandar Abbas găzduiește peste o jumătate de milion de locuitori.
„Dacă trimitem trupe pe coasta Iranului, atunci trebuie să fim pregătiți pentru rachete, drone, operațiuni asimetrice de contrainvazie Basij (poliţia voluntară a Iranului - n.red.), cum ar fi obiecte explozive artizanale, mine, rachete mici și echipaje de ambuscadă etc.”
Pe lângă unitățile paramilitare și de gherilă, ar trebui luați în considerare și insurgenții asociați cu cele două forțe militare ale Iranului, Artesh și Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC).
„Credeam că am bombardat fiecare colțișor inamic în toate războaiele recente, doar pentru a descoperi că aceștia încă pot aduna unități de luptă și pot contraataca. În Războiul din Golf din 1991, Divizia a 5-a Mech din Irak a contraatacat după o lună de bombardament non-stop. Iar la al-Faw, în Irak, în 2003, cel puțin un batalion de blindate irakiene a contracarat forța de debarcare britanică”, a spus Connable.
Opțiunea nucleară
Casa Albă ar lua în considerare şi o operațiune limitată, care vizează securizarea și extragerea uraniului puternic îmbogățit, care a rămas în molozul Centrului de Tehnologie Nucleară din Isfahan, după atacurile aeriene ale SUA din iunie. Însă riscurile sunt semnificativ mai mari atunci când este vizat un punct central pe harta Iranului, care probabil deja e supus măsurilor defensive, arată experții.
„Aceasta este o operațiune foarte mare, foarte riscantă. Ar trebui să trimiți multe forțe la sol, deoarece Isfahan se află la sute de kilometri în interiorul Iranului. Vorbim despre descinderea la o instalație nucleară, una dintre principalele zone în care iranienii se așteaptă probabil să vii”, a spus Goldenberg.
Spre deosebire de raidurile anterioare ale trupelor Operațiunilor Speciale care l-au ucis pe șeful Al-Qaida, Osama bin Laden în Pakistan, în 2011, sau de raidul mai recent prin care a fost capturat președintele Venezuelei, Nicolás Maduro, și soția sa, la reședința lor din Caracas, în ianuarie, o incursiune la situl nuclear de la Isfahan nu le-ar permite forțelor americane „să intre doar o oră și apoi să plece”.
„Trebuie să scoți acest material foarte delicat, iar asta înseamnă că vei fi pe teren mult timp, ceea ce înseamnă că iranienii au timp să trimită apoi forțe din toată țara către acel amplasament din diferite direcții”, a spus Goldenberg. „Așadar, trebuie să stabilești un perimetru destul de mare în jurul amplasamentului nuclear și să poți lupta împotriva unei forțe majore care vine.”
Votel a susținut, de asemenea, că o astfel de acțiune ar necesita o „forță de operațiuni speciale pe teren care să se concentreze pe recuperare”, precum și „o forță destul de mare pentru a facilita acest lucru”, deviind resurse prețioase pentru a efectua sprijin aerian și supraveghere pentru a proteja trupele introduse acolo și, în cele din urmă, pentru a le extrage. „Probabil nu ar fi o operațiune care s-ar face într-o zi sau două, ci probabil ar dura o perioadă mult, mult mai lungă de timp”, a spus generalul.
Relieful protejează Iranul
Având în vedere această opțiune și altele legate de penetrarea teritoriului iranian, există și constrângeri geografice care ridică probleme cu privire la șansele de reușită ale unei incursiuni într-un teritoriu ostil, în condiții de război. Iar asta fără a lua în calcul factori încă necunoscuți, cum ar fi permisiunea statelor arabe din Golf pentru accesul militar american.
„Marea limitare pe care o văd, într-adevăr, în oricare dintre aceste opţiuni este faptul că geografia Iranului nu este favorabilă invaziei, iar acest lucru a fost un element al apărării interne a Iranului timp de milenii și din cele mai vechi timpuri”, a declarat Carlton Haelig, membru al Programului de Apărare al Centrului pentru o Nouă Securitate Americană.
„Poți ajunge relativ departe chiar pe teritoriul iranian”, a spus Haelig, „dar apoi dai peste mai multe lanțuri muntoase foarte înalte și foarte accidentate, pe care pur și simplu nu le poți traversa cu forțe mari, mecanizate, în inima țării”.
Și odată cu încercarea de a pătrunde în teritoriu atât de adânc în Iran, precum Isfahan, el a avertizat că „raza de acțiune a operațiunilor de inserție prezintă o incertitudine semnificativă în ceea ce privește succesul”.
„Și apoi, cum scoți acel material?”, a adăugat Haelig. „E mult mai ușor să introduci forțe de operațiuni speciale decât este pentru ele să îndepărteze în siguranță materialul pe care ai încerca să-l scoți din țară.”
Iranul e pregătit pentru orice război terestru cu America
Oficialii iranieni au sfidat deschis proclamațiile lui Trump despre succesul loviturilor și spusele lui privind discuțiile în curs pentru un armistițiu, promițând să ducă războiul în propriile condiții.
„Iranul e pregătit pentru orice război terestru cu America. Intrarea într-un război terestru cu Iranul ar însemna să intre într-o mlaștină pentru americani; ar pierde”, a declarat pentru Newsweek Ali Bagheri Dolatabadi, profesor la Universitatea Yasouj din Teheran.
„Aproximativ jumătate din populația iraniană are acces la arme datorită stilului său de viață rural”, a spus Dolatabadi. „Toți acești oameni ar putea deveni cu ușurință soldați pentru a-și apăra patria. Forțele armate iraniene s-au pregătit, de asemenea, pentru orice război terestru folosind tactici de război mozaic, pe care le-au practicat de multe ori. Iranienii sunt pricepuți în războiul de gherilă și sunt capabili să reziste oricărui atac.”
„Războiul veșnic”, prețul invaziei totale
O opțiune și mai puțin probabilă pentru experți ar fi perspectiva ca administrația Trump să încerce să urmeze cea mai tradițională cale de purtare a războiului - o invazie la scară largă.
„Cred că este important să spunem că Iranul este mai mare decât statul Alaska. Deci e imens. Este foarte mare”, a spus Votel. „Și variațiile de teren sunt cam aceleași în ceea ce privește terenul accidentat și zonele deschise (…). Și, astfel, foarte repede ar consuma o mulțime de trupe, iar apoi aducerea lor acolo ar fi o provocare, menținerea lor ar fi o altă provocare, nu doar logistic, ci și cu sprijinul de foc și tot ce ai nevoie (…)”
O armată americană mult mai puternică ar putea foarte bine să se impună în fața forțelor iraniene în războiul convențional. Ceea ce urmează, însă, ar putea fi exact genul de „război veșnic”, cu complexități și provocări mai mari decât cele experimentate în Irak, și împotriva căruia Trump s-a declarat revoltat.
„(Iranul) Este o țară cu 90 de milioane de locuitori. Irakul avea 23 de milioane. Deci vorbim despre o țară care e practic de patru ori mai mare ca populație. Încercați să vă gândiți la asta ca la o campanie de contrainsurgență”, a spus Goldenberg.
Aproximativ 200.000 de soldați au fost desfășurați în punctul culminant al campaniei americane din Irak și „nu a fost niciodată suficient pentru a înăbuși complet insurgența”, care a erupt apoi cu o forță și mai mare pentru a ceda locul grupării militante Stat Islamic (ISIS) la scurt timp după retragerea SUA din 2011, atrăgând trupele americane înapoi până în 2014, amintește Goldenberg.
În Iran, a menționat el, „am vorbi despre sute de mii de soldați într-un scenariu de ocupație, cu un popor foarte mândru și un regim care are încă suficient sprijin”.
„Dacă 20% din opinia publică susține regimul, e suficient pentru a-ți provoca un coșmar imens”, a spus Goldenberg. „Nu cred că este viabil din punct de vedere militar, decât dacă vrei să porți acest război în următorii 20 de ani”, a punctat el.
T.D.