A devenit un loc comun citarea, la diverse evenimente diplomatice cu ștaif sau în declarații politice de salon, a lui Nicolae Titulescu, fost ministru de Externe al României (1927-1928 și 1932-1936), ales de două ori președinte al Adunării Generale a Ligii Națiunilor, cu faimoasa sa formulă “dați-mi o politică internă bună, ca să pot face o politică externă bună”.
Să nu ne imaginăm că politica internă interbelică a României a fost neapărat și tot timpul un triumf al binelui, armoniei, prosperității generale și consensului dintre partide sau din societate, într-o perioadă liniștită, fără corupție, fără extremism și fără crize.
Un diplomat responsabil, cu substanță și adâncime intelectuală, va înțelege însă exact ce simțea și ce a vrut să spună Titulescu.
În principiu, cam oricine este decent și cu capul pe umeri știe să facă o bună reprezentare diplomatică a unei țări solide economic, performante, inovative, care are ce oferi lumii, cu branduri recunoscute la nivel mondial, cu o dezvoltare științifică și tehnologică de vârf, cu o democrație impecabilă, un stat de drept puternic și instituții credibile, cu o societate armonioasă în care toți oamenii sunt fericiți și mulțumiți de direcția strategică a țării, fără conflicte interne și falii sociale umplute doar cu ură reciprocă și violență, o țară lipsită de corupție și de crize interne.
Lucrurile pot funcționa aproape de la sine, instituțional, când ești într-o asemenea situație fericită.
…Ei, dar ce te faci când lucrurile nu arată formidabil de bine pe plan intern?
Cum procedezi când realizezi că politica internă a țării tale, dincolo de entuziasmul și speranțele unui nou început, nu are cum să scape peste noapte de moștenirea deceniilor trecute, de figurile răscoapte din aceleași partide eșuate și lipsite de credibilitate (că altele nu ai și fără ele nu se poate), de tranzacționări, compromisuri și mediocrități care vor menține guvernarea în zona gri și opoziția în zona neagră ca smoala, schimbând eventual nuanța guvernării și percepția asupra coaliției aflată la putere, dinspre un gri mohorât spre un gri ceva mai luminos?
Cum „vinzi” lumii și ce ambalaj folosești pentru pachetul unor realități politice, administrative, economice, sociale, judiciare, educaționale și de mentalitate, de infrastructură etc., ca să nu mai vorbim de riscurile geopolitice aferente periferiei europene postimperiale, realități interne pe care cu luciditate le înțelegem ca nu tocmai relaxate, încurajatoare și atractive?
Și, totuși, dincolo de politica internă care nu ne va face probabil fericiți nici în această legislatură, că nu prea avem de unde să alegem, politica externă trebuie să fie pe cât posibil fără greșeală și nu doar atât, ci inteligentă, de încredere și eficientă.
„Jucăm” (nu-mi place termenul, fiindcă nu este un joc, dar lumea îl folosește astfel) într-un context în care sistemul relațiilor internaționale a intrat într-o restructurare extrem de periculoasă și de imprevizibilă.
Ce poate fi cel mai rău, pentru orice țară din lume? Evident, situația cea mai grea este să rămâi singur sau, și mai rău, să se vadă că ești singur. Asta este de evitat cu prioritate, în orice epocă istorică, de către orice țară, fie ea mică, mijlocie sau mare.
Alianțele, parteneriatele strategice, prieteniile și relațiile speciale solide, de încredere, sunt esențiale pentru reușita oricărui mandat de politică externă (da, de cele mai multe ori bazate pe interese reciproce, nu trebuie să ne ferim de ideea de „interese”, așa funcționează lumea, echilibrul trebuie să fie mereu între valori și interese).
Pe scurt, să definim elementele componente ale unei politici externe (poate părea doar teorie inutilă, dar fără clarificarea lor nu poți ajunge la dezvoltare, ci doar la meșteșuguri de tehnicieni și buni gospodari care repară când gardul, când acoperișul, de la caz la caz).
Aceste elemente sunt necesare indiferent de epocă, regiune, context geopolitic și economic. Cele cinci categorii de mai jos trebuie să fie clare în orice exercițiu de politică externă.
- Valori și principii, asumate credibil, constant, fără șovăială (din fericire, le avem, nu trebuie să le inventăm acum, sunt valorile fundamentale ale UE, înscrise în Preambulul Tratatului Uniunii Europene – libertatea, democrația, statul de drept, egalitatea, demnitatea și drepturile omului, respectiv în Tratatul NATO – „salvgardarea libertății, a moștenirii comune și a civilizațiilor popoarelor pe care le reprezintă, pe baza principiilor democrației, libertății individuale și a literei legii… în scopul apărării colective și al păstrării păcii și securității.”). Nu trebuie uitat de ele, chiar dacă nu le recităm în fiecare zi, bineînțeles, dar acestea reprezintă fundalul nostru identitar, în politica externă și de securitate.
- Interese și obiective, definite corect (acestea se contextualizează, desigur, și pot fi definite pe termen scurt, mediu și lung, în formulările detaliate și specifice relațiilor bilaterale, regionale, europene, transatlantice și globale, dar esențialmente ele reflectă prioritatea absolută pentru securitatea și prosperitatea României, la care se adaugă sprijinul constant pentru parcursul european al Republicii Moldova).
- Viziune și strategie, articulate coerent (care trebuie să fie locul și rolul României, în regiune și în Europa? Ce abordări sunt cele mai potrivite pentru a reuși ce ne-am propus? Cum ne consolidăm poziția în UE și NATO? Cum dezvoltăm parteneriatul strategic cu SUA? Cum creștem securitatea în zona Mării Negre? Cum ajutăm mai bine Republica Moldova? Am avut, recent, exemplul Schengen, cu toate lecțiile care au decurs din acel dosar (știm cum a mers, știm ce am ignorat, știm ce n-am făcut bine și apoi am făcut bine etc.), avem acum pe agendă aderarea la OCDE – pentru fiecare obiectiv și etapă, trebuie să știm ce avem de făcut.
- Sistemul de alianțe, parteneriate strategice, colaborări regionale, relații bilaterale solide. Fără aliați și fără prieteni, fără tratatele fundamentale de asigurare, o țară în condițiile date ale României și regiunii noastre (geopolitice, economice, militare etc.) ar fi pierdută.
- Resurse și competențe (buget, expertiză și oameni de calitate, abilități diplomatice, capacitate de negociere, creativitate și inițiativă, proceduri instituționale, reflexe intrate în cultura organizațională a diplomației etc.). Degeaba le ai pe toate de mai sus dacă te dovedești incompetent în momente critice. Cu alte cuvinte, ai nevoie și de oameni cu viziune și pregătire intelectuală, care înțeleg în ce direcție se îndreaptă lumea, de ce se întâmplă așa și ce ar putea urma, dar și de tehnicieni care să știe „să bată un cui” (nu zâmbiți, bătutul corect al unui cui în diplomație e lucru mare, nu se învață imediat și probabil se întâmplă la început să-ți dai cu ciocanul peste degete).
Citeşte integral analiza „Și dacă ne veți da o politică internă…dificilă, cea externă tot bună va fi!” scrisă de Valentin Naumescu pe centrulpolitic.ro.