Rusia, NATO și România: Un moment-cheie pentru securitatea noastră

lucian.lumezeanu
Antreprenor – Comunicare și risc politic
Lucian Lumezeanu a fost, pe rând, ziarist, consultant, corporatist. Ultima dată a fost manager de Public Affairs & Public Relations pentru o multinațională din domeniul construcțiilor, unde a contribuit la legi, politici, strategii din zona de eficiență energetică și siguranță la incendiu. A inițiat diverse asociații și coaliții din industrie. A fost și președinte al Consiliului Director pentru două asociații. Îi place să creadă că știe să jongleze cu și să creeze realități. Din 2021 a ieșit din lumea corporatistă și e pe cont propriu. Își sfătuiește clienții, de la agenții la multinaționale, pe riscuri politice, strategii legislative, comunicare, știri false și oportunități din zona Green Deal. Ocazional, ține cursuri pe subiecte din zona asta. Lucian Lumezeanu este în spatele proiectului ThisPropaganda https://www.thispropaganda.eu/.

Criza din Ucraina e o provocare de securitate cu care generația noastră nu s-a mai confruntat. Deși pentru cei care și-au petrecut cea mai mare parte a vieții active după 1990 e ceva relativ nou, pentru România și predecesoarele sale istorice nu este.

Publicitate

Orice bun cunoscător al istoriei românești îți poate spune că entitățile din care a rezultat România au avut un lucru în comun în privința modului în care au privit exteriorul. Permanenta insecuritate. Chiar dacă orice istoriografia romanțează trecutul, ba chiar îl construiește, entitățile din care a rezultat statul român contemporan au fost aproape permanent dominate și amenințate de puterile din jur.

În mod sincer, nu mă pot gândi la niciun stat european care să fi rezultat din entități atât de puțin importante în Evul Mediu și epoca modernă timpurie și să fi ajuns la nivelul de extindere geografică, populație și mai ales coeziune națională și statală.

Publicitate

Din punctul ăsta de vedere, proiectul național românesc a fost un succes, chiar dacă la nivel de dezvoltare nu a fost atât de reușit.

Ungaria, unul dintre cele mai importante state europene din Evul Mediu, care a inclus părți importante din actualele state vecine, e mult mai mică decât România.

Bulgaria, urmașa unor veritabile imperii, de la hanatul lui Asparuh la dinastia Asăneștilor, este un stat chiar mai mic și mai puțin populat.

Noi am ieșit neașteptat de bine din punctul ăsta de vedere.

Dar mereu am stat cu teamă. Insecuritatea nu s-a terminat când am avut un stat numit România. În ultima treime a secolului XIX a trebuit să jonglăm permanent printre Marile Puteri, temerea cea mai mare venind dinspre Rusia.

Ieșită cu noroc și sacrificii din Primul Război Mondial, România a trăit permanent cu teama de URSS, apoi de Germania nazistă, ba chiar și de o resurgență a puterii maghiare.

URSS a fost principala amenințare și în perioada comunistă, mai ales după ce liderii de la București au ales o politică mai independentă.

În același timp, deși un stat mai mic, Ungaria nu a dispărut ca amenințare potențială nici în perioada comunistă și nici după 1990.

Anii 2000 au schimbat mult lucrurile. Aderarea la NATO și la UE ne-a asigurat că avem de partea noastră cea mai puternică țară a lumii și o serie de alte puteri spre care ne-am uitat permanent în istoria noastră, de la Germania la Franța.

Mai mult, faptul că facem parte din aceste structuri alături de Ungaria a redus spre zero ideea de amenințare la adresa integrității noastre teritoriale venind dinspre Budapesta.

În aceeași perioadă, Rusia a fost mai interesată de refacerea economiei sale decât de gesturi care puteau fi considerate provocări la adresa securității statelor europene.

Sigur, am avut probleme cu gazul și gesturi ocazionale de sfidare venite dinspre Kremlin, ba chiar proteste în privința extinderii NATO și UE.

Însă nu am avut situații în care Rusia să amenințe atât de deschis cu repercusiuni și să ceară de facto un reflux al NATO din chiar statele sale estice, inclusiv România. Până anul acesta. Când ne confruntăm cu prima mare provocare (nu încă amenințare) după aproximativ două decenii în care am fost la NIVELUL MAXIM DE SECURITATE DIN ISTORIA NOASTRĂ.

*

’’Unul dintre elementele de bază ale iniţiativelor noastre este formulat în mod special foarte clar şi nu permite alte interpretări. Este vorba de retragerea forţelor străine, tehnicii şi armamentelor, precum şi de alţi paşi în scopul revenirii la configuraţia care era în 1997 pe teritoriul ţărilor care nu erau membre NATO la acea dată. Printre acestea se numără şi Bulgaria şi România”, a menţionat MAE al Rusiei acum circa o lună.

În traducere, e o veritabilă obrăznicie la adresa ideii de suveranitate națională a României, dar și a modului în care ne construim securitatea. Cu alte cuvinte, România nu ar mai avea voie să țină trupele altfel reduse numeric din rândul aliaților și ar trebui să renunțe la scutul antirachetă de la Deveselu, care oricum nu poate opri redutabilul arsenal balistic rusesc.

Ba ambiguitatea expresiei ’’revenirea la configurația care era în 1997 pe teritoriul țărilor care nu erau membre NATO la acea dată’’ poate sugera chiar că toate statele din Europa de Est, inclusiv România, ar trebui cumva să devină un fel de membri nepermanenți ai Alianței, dacă nu chiar mai puțin.

Recent, Rusia a mers chiar mai departe, amenințând cu măsuri care sună oricum, dar nu pașnic. "În lipsa disponibilităţii părţii americane de a accepta garanţii de securitate ferme şi juridice ale SUA şi aliaţilor, Rusia va fi nevoită să reacţioneze, inclusiv prin implementarea de măsuri cu caracter tehnico-militar".

*

Ce înseamnă amenințările Rusiei? Cum ne-ar putea afecta? Sunt vorbe goale, de genul celor spuse de fostul vicepremier rus Rogozin, care declara că ’’va vizita România într-un bombardier’’ sau sunt ceva mai serioase?

În primul rând, trebuie spus că Rusia își face jocul obișnuit. Atitudinea sa agresivă doar maschează faptul că e o putere în declin relativ, care a pierdut teren din punct de vedere geopolitic în ultimele 3 decenii, în ciuda unor recuperări sectoriale.

În același timp, Rusia nu-și permite, pur și simplu, să plece cu coada între picioare din toată criza ucraineană și să pară că a fost învinsă.

Nu în Ucraina și nu în confruntarea cu Vestul, în care Vest includem și România. Riscuri există. De la riscuri indirecte, rezultate din agresiunea asupra Ucrainei și consecințele energetice, economice și umanitare, la riscuri directe, chiar dacă nu ar trebui să ne temem de măsuri militare.

Deocamdată, ce s-a întâmplat ar trebui să ne dea asigurări. Liderii NATO, în frunte cu președintele american Biden, au acționat ferm pentru a arăta că sunt total alături de statele membre din Est, în special România, Polonia și țările baltice.

Și nu doar verbal, ci și prin faptul că au trimis trupe americane aici, dar mai ales prin hotărârile de a nu da înapoi în fața presiunilor Rusiei când vorbim despre scutul antirachetă sau rolul României în Alianța transatlantică. Și asta e doar ce știm.

Între timp, liderii români acționează cu prudență și în același timp joacă în echipă lăsând rolul principal membrilor cu greutate ai Alianței. Reversul medaliei e că atât premierul, cât și președintele lipsesc la ora de comunicare cu propriii cetățeni, dar nu asta e acum esențial.

În următoarea perioadă sunt semne că eforturi întinse pe câteva decenii de a ne asigura un nivel de securitate maxim vor atinge momentul în care rezultatele vor fi testate.

Aș zice că nu e rău că suntem unde suntem acum. Puteam fi o țară expusă precum Ucraina.


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇