Întâi a fost paltonul trântit pe capotă. Apoi, vizita turistică relaxată în costume albe la piramide când țara se sufoca în criză politică și cel mai teribil val Covid cu zeci de mii de morți.
Iar acum nerușinata călătorie cu un avion de lux demn de un oligarh, închiriat pe bani publici, când oamenii se cocoșează sub costul vieții.
Prin comparație cu luxul avionului ales de dl Iohannis, Air Force One este o sărăcie.
Și, culmea nerușinării, avionul închiriat pe bani publici și alimentat cu combustibilul plătit de bani publici a oprit și la Sibiu, ca un „ia-mă nene”, ca să urce și nevasta prezidențială. De parcă dna Iohannis nu putea să fie adusă cu mașina de la Sibiu. Trebuia să facă avionul un ocol pentru ea.
Cât a costat faraonica aventură prezidențială nu știm. Datele sunt secretizate, deşi nu există niciun temei pentru asta în afară de mărimea lor, probabil. Estimările presei ar fi între 100 și 400 de mii de euro.
Nu, nu va săraci România, cu siguranță, din acești bani. Dar cu mult mai rea decât cheltuiala este sfidarea. Flegma aruncată din luxul avionului între ochii poporului pentru care acest președinte nu a livrat nimic vreme de 8 ani. Absolut nimic.
Pentru dl Iohannis acest mandat nu a fost decât instrumentul cu care să-și hrănească insațiabila poftă de lux și privilegiu. Este comportamentul tipic unui provincial parvenit, care vrea să se bucure de tot, să apuce, să profite de tot, ca hămesitul care se îndoapă la all inclusive, pentru că doar atât are ocazia, până leșină sub masa cu mâinile, hainele și fața mânjite de grăsime și sosuri.
Propriul interes, propria comoditate, egoismul feroce au fost motoarele mandatului dlui Iohnnis. Totul pentru sine.
Ironia face ca semnarea parteneriatului strategic cu Japonia e departe de a fi nesemnificativă. Însă nimic din valoarea diplomatică a acestei vizite nu poate răzbate dincolo de această nerușinare prezidențială. A îngropat totul.
Nu l-am suspectat niciodată pe dl Iohannis de cine știe ce inteligență politică. A fost mereu doar beneficiarul evenimentelor pe care le-a folosit exclusiv în interes propriu.
Dar pentru a anticipa greața și frustrarea pe care le vei stârni cu un asemenea gest nu trebuie să fii un geniu politic. Trebuie să ai bun simt și să-ți pese. Nu e cazul dlui președinte.
În mod evident nu-i pasă. Și–a securizat poziția în spatele coaliției și nu își mai dorește decât să se bucure și să desăvârșească beneficiile mandatului până la ultima picătură, până la ultimul cartof prăjit și ultima prăjitură de pe masa all inclusive.
Și nu mă îndoiesc că are planuri mari și pentru viitor. Dacă va reuși să-i facă pe dl Ciucă președinte și pe dl Ciolacu premier, va avea cine să-l propună și pentru alte funcții cu protocol abundent după 2024.
Dlui Iohannis nu-i pasa de popor pentru că poporul i-a permis să nu-i pese. Pentru că poate. A fost revotat fix așa cum e, iar reacția societății la ineficiența și nerușinarea sa a fost mereu slabă.
La prima strâmbătură în direcția PSD, aruncată ca pe un os de la masa privilegiilor, o mare parte l-a luat în brațe și ar fi în stare să o facă din nou.
Imediat după apariția pozelor cu avionul faraonic, prea umilii supuși ai regelui de tinichea de la Cotroceni au sărit imediat cu diversiune: nu e admisibil să nu avem un avion prezidențial, la ce "stat extrem de important" suntem.
Da, avem o anvergură externă atât de mare încât Summit-ul București 9 s-a ținut la Varșovia, iar președintele Biden a fost acolo de două ori într-un an.
Dacă e nevoie de un avion prezidențial o poate arăta, după cum spunea Sorin Ioniță la B1 TV, doar o analiză costuri/beneficii. Este mai economicos să ai unul, cu care să circule eventual și premierul și alți înalți demnitari, sau costă mai puțin să închiriezi când ai nevoie, dar nu un avion faraonic, desigur?
Dar nu asta a fost problema. Lipsa unui avion prezidențial nu impune să închiriezi unul. La o adică există și curse de linie, eventual la bussiness class. Dar dacă tot închiriezi, nu înseamnă să iei ce găsești mai scump și luxos pe piață.
Cu dl Iohannis nu mai e nimic de făcut. Cazul e închis. Dar el ar trebuie să fie o lecție dureroasă și usturătoare despre autoamăgire. Ca să nu se mai repete.