Gabriel Liiceanu este cel care scria undeva că atâta vreme cât oamenii își păstrează capacitatea de a fi șocați de rău, atunci când îl văd, umanitatea din ei e salvată. Altfel spus, răul este cel care iese din formă, care e anormal, care nu s-a banalizat până-ntr-acolo încât să nu ne șocheze.
În România, s-a întâmplat exact pe dos.
Răul a devenit o explicație la îndemână, care nu mai are nevoie de analiză. Spunem despre un politician sau altul că e impostor, corupt sau ticălos, cu subînțelesul că asta e ceva firesc. Remarcăm mediocritatea unui conducător de instituție, inutilitatea funcției altfel decât în scop personal, ca și cum, așa stând lucrurile de o vreme, s-a modificat natura funcției publice și ea nu trebuie să mai servească binelui comun.
Nu e resemnarea mioritică de găsit aici, pentru că fiecare dintre cei pe care răul, disfuncționalul, malignul politic nu îi mai șochează se poziționează în afara registrului în care lucrează politicienii. Nu avem, așadar, același destin cu al lor. Nu împărtășim același concept de patrie, nu avem aceleași valori, nu ne comportăm la fel. În esență, reprezentarea este ruptă.
Zilele trecute, o știre s-a rostogolit rapid pe social media și în presă: președintele Macedoniei de Nord a mers la școală, de mână, cu o copilă cu sindrom Down. Fata suferise una dintre cele mai lașe forme de discriminare: pentru că nu voiau ca ai lor copii să fie colegi de clasă cu ea, părinții au decis să-și țină acasă, în semn de protest, copiii. Fata de 11 ani a fost lăsată singură în clasă, pedepsită pentru că e diferită, deși tocmai diferențele sunt cele care ne educă să fim empatici și să ne comportăm cu ceilalți așa cum am vrea să se comporte ei cu noi. Adică să ne punem în pielea celui în suferință, ca și cum am înțelege că și noi putem suferi. E ceea ce se numește inversul regulii de aur din Biblie: nu face altuia ce ție nu vrei să ți se facă!
Președintele Macedoniei de Nord a luat-o pe fată de mână și a mers cu ea la școală, într-un gest care a transmis solidaritate, empatie și mai ales imperativul de a-l accepta pe celălalt, fără să iei distanță față de el. Acesta e sensul alterității, să devii conștient de propria-ți persoană, din perspectiva celuilalt. PR, campanie politică, nu contează, acestea sunt firești pentru un politician, dar important este în slujba a ce le pui la treabă. Președintele nord-macedonean a decis nu doar să transmită un exemplu, el nu e (doar) un lider de opinie, ci să imprime o practică socială prin voință politică. Autoritatea funcției are puterea, atunci când cel care ocupă funcția e perceput ca fiind legitim, de a transforma un exemplu de bună-practică în regulă socială.
Toate reformele sociale au nevoie de voință politică, pentru a fi duse până la capăt. La fel cum voința politică este necesară pentru ca reformarea justiției și lupta anti-corupție să fie ireversibile. Asta se vede cu ochiul liber la dosarele instrumentate de DNA în ultima vreme și la degringolada din jurul desființării Secției Speciale.
Or, tocmai exercitarea funcției în virtutea binelui comun și delegitimarea cronică a autorității statului au făcut ca preluările acestei știri să aibă în România caracterul de excepțional. Ce ne șochează, așadar, este binele, iar nu răul.
Această inversare a normalității, diluarea răului până când devine suportabil cotidian sunt trăsături ale regimurilor politice ostile omului. În varianta maximală, adaptarea la rău este descrisă de Guzel Iahina, în interviul pe care l-a acordat spotmedia.ro:
„Și, pentru mine personal, una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri, a fost rapiditatea cu care se schimbă accepțiunea normalității în mintea umană.
Când am început să mă documentez pentru roman, mă îngrozeam de multe lucruri. Și, citind niște documente terifiante, mă cutremuram de fiecare dată, mi se strângea inima la fiecare nouă crimă. Citind rapoarte despre o nouă crimă sau despre o inspecție a caselor de copii, care constata că orfanii n-au făcut baie de o lună sau că beau apă topind zăpadă luată de pe fereastră, pentru că nu aveau apă curentă, mă înfioram.
Dar mai târziu, după o lună sau două, pentru că am stat mult timp să mă documentez, mi-am dat seama că încetasem să răspund emoțional la aceste evenimente teribile. Mă obișnuisem, și rapoartele despre crime sau moartea unui copil sau acte de canibalism deveniseră ceva familiar. Pur și simplu, psihicul s-a adaptat destul de repede la ceea ce citeam în fiecare zi.
Înțeleg că oamenii care trăiau atunci și vedeau ce se întâmplă în jurul lor s-au adaptat la fel de repede, poate chiar mai repede decât mine.
Natura normalului se schimba foarte repede și normale deveneau lucruri care, de fapt, sunt anormale. Și am simțit pe propria piele cât de repede se schimbă normalitatea și asta a fost o descoperire foarte neplăcută. În acea perioadă, din păcate, normalitatea se schimbase și oamenii trăiau într-o normalitate diferită. Asta pentru mine a fost uimitor".