Sunt întrebări groaznice, care descriu situații reale și care arată cum binele și răul se pot dilua unele între altele, într-un regim politic dictatorial și inuman, dar care, astăzi, încă atrage nostalgici.
Această dualitate monstruoasă a regimului sovietic, pentru că despre el este vorba în cel de-al treilea roman al lui Guzel Iahina, Trenul spre Samarkand, (în limba română, la Editura Humanitas Fiction) este foarte perfidă.
Un regim care a șters granițele dintre bine și rău: criminali care fac fapte bune sau oameni inocenți, care fac rău. Poate de aceea este atât de dificil să-ți formezi o atitudine față de trecutul sovietic, spune scriitoarea Guzel Iahina, marea revelație a literaturii ruse contemporane, într-un interviu acordat Spotmedia.
Remarc acum în Rusia destul de multe sentimente pro-staliniste, pro-sovietice, adică pendulul și-a schimbat direcția și s-a dovedit dintr-o dată că mulți sunt nostalgici după trecutul sovietic. Atât persoanele în vârstă, cât și cele foarte tinere, care s-au născut după prăbușirea Uniunii Sovietice, deja în mileniul trei. Și, dintr-un motiv sau altul, acești tineri sunt, de asemenea, nostalgici după lumea sovietică, pe care nu au cunoscut-o deloc. Eu cred că acest pendul, care s-a mișcat în cealaltă direcție, va porni curând în sens opus și se va opri undeva în echilibru.
O mamă își lasă în urmă fiica, pentru a încetini lupii și a-și salva astfel băiatul. Un copil e poreclit Papă-Lut, pentru că în anii foametei mânca lut, cu care și-a hrănit rudele, care au murit din cauza asta.
Un altul are o poreclă care amintește de cum mama îl spălase în bălegar de oaie când era foarte mic, ca să-l omoare și să-l scape de chinurile foamei, dar băiatul a supraviețuit. Și sunt povești reale, o realitate rea, dar la care oamenii s-au adaptat, ca la o nouă normalitate.
Despre copiii foametei este vorba în cartea lui Guzel Iahina, încărcați în trenurile lui Dzerjinski, creatorul temutei CEKA, pentru a putea fi salvați. Ce fel de oameni mari au ajuns ei, însă?
Guzel Iahina, de ce are nevoie o societate pentru a putea spune povestea unui trecut rău, cum a fost dictatura comunistă, fără a cădea în maniheism?
Mi se pare că întrebarea dumneavoastră conține deja răspunsul. Principalul lucru este să depășești tentația unor detractări sau cosmetizări fără discernământ. În romanele mele încerc să urmez acest principiu, adică să nu adopt poziția unui acuzator care înfățișează totul în negru, dar nici a unui apărător care încearcă să justifice tot ce s-a întâmplat.
Mi se pare că maturizarea societății ne va permite să privim trecutul cu calm, fără a cosmetiza sau denigra, ci echilibrat, astfel încât să putem să numim crimele crime, pe criminali să-i numim criminali, cum a fost, de pildă, Iosif Stalin.
Pe de altă parte, ea ne va permite și să acceptăm unele lucruri bune, chiar minunate, care s-au petrecut în epoca sovietică. Așa încerc eu să vorbesc despre trecut, iar pentru a concepe și a accepta o astfel de povestire e nevoie de o anumită maturitate a societății. Vreau să cred că societatea noastră din Rusia va fi în curând pregătită pentru o astfel de conversație. Poate nu mâine, poate poimâine.
Desigur, dacă e să vorbim despre Rusia, și despre ea voi vorbi în principal, pentru că știu situația din interior, noi am trecut prin diferite etape de interes pentru trecutul sovietic și prin diferite atitudini față de acesta.
Dacă e să înțelegem situația în ansamblu, să o pictăm cu tușe groase, imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice, anii ‘90 au fost un deceniu al controverselor, când adevărul despre trecutul comunist s-a revărsat asupra noastră ca un ocean, iar oamenii, luați prin surprindere de acest adevăr, receptau totul foarte critic. A fost un deceniu foarte critic, un deceniu al discuțiilor, al criticii și al unei atitudini dure față de trecut, mergând până la autoflagelare.
Apoi, în anii 2000 a urmat o scădere a interesului pentru trecutul sovietic, oamenii s-au orientat către prezent, iar acum, începând cu 2010, ne-am întors din nou cu fața spre trecut, doar că acest interes este ușor diferit.
Remarc acum în Rusia destul de multe sentimente pro-staliniste, pro-sovietice, adică pendulul și-a schimbat direcția și s-a dovedit dintr-o dată că mulți sunt nostalgici după trecutul sovietic. Atât persoanele în vârstă, cât și cele foarte tinere, care s-au născut după prăbușirea Uniunii Sovietice, deja în mileniul trei.
Și, dintr-un motiv sau altul, acești tineri sunt, de asemenea, nostalgici după lumea sovietică, pe care nu au cunoscut-o deloc. Eu cred că acest pendul, care s-a mișcat în cealaltă direcție, va porni curând în sens opus și se va opri undeva în echilibru.
Mi-aș dori foarte mult să atingem acest echilibru, dar, repet, pentru asta e nevoie de o maturizare a societății, pentru că doar o societate curajoasă, matură este capabilă să-și privească cu calm trecutul și să-l accepte, cu laturile lui pozitive și negative. Doar un stat curajos, puternic este capabil să recunoască crimele comise în trecutul său. Prin urmare, răspunsul este: maturitatea societății, care va veni cu siguranță.
Ce recuperează literatura, ce poate face literatura acolo unde istoria eșuează?
Literatura și știința au sarcini diferite. Dacă e să vorbim despre cunoștințele necesare oricui vrea să trăiască și să înțeleagă lumea în care trăiește, ele ne sunt date, în primul rând, de știința istoriei. Și aici literatura nu poate fi decât un ajutor. Literatura nu poate decât să stimuleze un interes.
Și dacă romanele mele împing pe cineva, mai ales pe tineri, să învețe mai multe despre deschiaburire, despre represiunile împotriva țărănimii (din cartea „Zuleiha deschide ochii”), sau despre popoarele strămutate, acele popoare mici care au trăit în Uniunea Sovietică și au fost apoi deportate, de exemplu, nemții de pe Volga (despre asta puteți afla din cartea „Copiii de pe Volga”), sau despre foametea anilor '20 (despre asta puteți afla din romanul meu „Trenul spre Samarkand”), dacă romanele mele împing pe cineva să citească mai mult, să învețe mai mult, să se scufunde în subiect, asta este minunat. Asta, dacă vorbim de cunoștințe.
Dacă, însă, vorbim despre evaluarea și acceptarea celor întâmplate, despre aspectele psihologice, despre traumele cauzate de evenimente istorice, traume care se transmit din generație în generație, atunci desigur, pe primul loc trece literatura.
Pe de o parte, ea ne ajută să ne apropiem de cei care au trăit aceste evenimente, de tații, mamele, bunicile, bunicii, străbunicii și străbunicele noastre, să ne pătrundem măcar puțin de experiența lor.
Pe de altă parte, ea ne ajută să înțelegem și să acceptăm aceste lucruri, să ne formăm o atitudine față de ele, și atunci literatura iese în prim-plan, iar istoria poate fi un ajutor al literaturii.
Am intrat astfel în această a treia carte pe care ați scris-o și care este admirabil tradusă în limba română, Trenul spre Samarkand. Și aici, la fel ca în Zuleiha deschide ochii și în Copiii de pe Volga, este un decupaj din comunism, din oroarea totalitară care a ucis atâtea milioane de oameni în URSS și în țările comuniste. E vorba despre un tren care duce copiii înfometați, bolnavi, abandonați într-un loc unde să poată supraviețui, tocmai în Samarkand. Și vedem mame care își aruncă copii în tren. O imagine pe care am văzut-o recent, pe aeroportul din Kabul. Ați simțit coincidența?
Există nenumărate coincidențe și, dacă încerci tot timpul să găsești aceste conexiuni cu trecutul, poți să o faci la nesfârșit.
Epidemia de coronavirus a început chiar în momentul în care descriam holera care izbucnise în tren. Și, de fapt, epidemiile care s-au petrecut atunci, în urmă cu 100 de ani, s-au suprapus peste pandemia din lumea de astăzi.
Prin urmare, desigur, putem găsi în permanență aceste paralele și uneori poate chiar să pară că ceea ce se întâmplă astăzi este mult mai dramatic și înfricoșător decât ceea ce s-a întâmplat cu 100 de ani în urmă.
Pur și simplu, pentru că se întâmplă chiar acum, cu oamenii care trăiesc acum, lângă tine, pe această planetă. Așa mi s-a întâmplat și mie.
Când a început pandemia de coronavirus, timp de câteva săptămâni mi s-a părut că lucrurile despre care scriu, aceste evenimente vechi de un secol, sunt atât de nesemnificative în comparație cu ceea ce se întâmplă astăzi în jur, încât mai merită oare să scriu?
Mi-am pus întrebarea asta. Un moment de mare cumpănă. Dar mai târziu mi-am dat seama că, desigur, merită, pentru că aceste paralele ne ajută să înțelegem și faptul că în curând se va termina. Pentru că și ceea ce se întâmpla acum 100 de ani s-a terminat până la urmă.
Avem această inversare aproape a binelui și răului: părinți care își abandonează copiii, e cruntă imaginea fetiței lăsate pradă lupilor, ca să-i încetinească astfel și mama să-și poată salva fiul, și foști criminali de război care salvează copiii astfel abandonați. E asta o trăsătură a regimurilor totalitare, în care binele și răul sunt pervertite, să le spun așa?
Despre asta și este romanul „Trenul spre Samarkand”. Despre dualitatea monstruoasă a regimului sovietic. Aceasta este tema principală a romanului și am încercat să evidențiez această dualitate în fiecare personaj.
Fiecare adult întâlnit în romanul „Trenul spre Samarkand” are aceste două laturi: bandiții-basmaci care le taie capetele dușmanilor își arată umanitatea, aducând orez la tren și ajutându-l să iasă din deșert. Cazacii albi, bandiți și ei, complet inumani în lupta împotriva Armatei Roșii, de asemenea ajută copiii, le aduc pește și îi salvează.
Dar de ce să vorbim doar despre personajele secundare? Protagonistul romanului, Deev, care este nucleul romanului, e și ucigaș, și salvator. El duce cu trenul copii ai străzii care mor de foame și, în același timp, își dă seama că ar putea fi ucigașul părinților lor. Poate că din vina lui acești copii au rămas fără adăpost.
Pentru că Deev, eroul principal, a ucis mulți oameni în urmă cu câțiva ani. A ucis în războiul civil luptând cu albii. A ucis în timpul rechizițiilor de alimente, în timpul comunismului de război, al dictaturii alimentare, rechiziționând cereale de la țărani și, astfel, condamnând acești țărani și pe copiii lor la foame.
De aceea, Deev ucide involuntar, dar salvează din proprie voință.
Și această soartă, de a fi un instrument al regimului (el chiar e o rotiță a regimului sovietic), dar și de a dori să-i salvezi pe acești oameni, aceasta a fost soarta multora. Existau foarte mulți astfel de Deevi în Uniunea Sovietică. Erau oameni care au slujit regimul, unii sincer, alții nu foarte sincer, dar care au făcut, în același timp, adevărate fapte de eroism.
Și Deev este un astfel de om cu două laturi. Pe de o parte – eroic, iar pe de altă parte – criminal. Are mâinile pătate de sânge, dar face și adevărate fapte de eroism.
Despre asta e romanul, această dualitate a regimului sovietic.
Poate de aceea este atât de dificil să-ți formezi o atitudine față de trecutul sovietic. Pentru că, alături de crimele absolut evidente, deja cunoscute și indiscutabile, în acest trecut au existat și astfel de oameni eroici, fapte absolut eroice și momente minunate. Tocmai de aceea, e atât de greu să-ți formezi o atitudine univocă față de el.
Nu cred că asta se aplică tuturor regimurilor totalitare. Acum vorbesc despre regimul sovietic. De fapt, despre asta e romanul, despre dualitatea regimului sovietic, despre faptul că el nu a fost doar negru sau alb. A fost și negru, și alb în același timp.
Asta îl face atât de problematic. Și, de aceea, romanul are un final atât de echivoc. Deev, protagonistul, pare să se dedubleze. Și acești doi Deevi, unul bun și unul rău, sunt un fel de puncte de suspensie ale romanului. Dar în roman apare și perspectiva autorului.
Într-un dialog la care participă unul dintre personajele principale se spun niște cuvinte importante, cum că acea bunătate de care dau dovadă toți adulții care ies în calea trenului este o bunătate pe dos, că nu așa ar trebui să se întâmple. Și această bunătate pervertită este, de fapt, o manifestare a regimului sovietic.
Nu e și o formă de schizofrenie aici?
Nu aș compara ceea ce se întâmplă într-o situație de foamete generală cu viața „normală” în cadrul unui regim totalitar. M-aș referi mai degrabă la acele episoade din romanul „Trenul spre Samarkand” pe care le-ați menționat.
Ați pomenit o mamă care își lasă fetița cea mică să fie mâncată de lupi pentru se salva împreună cu băiatul cel mare sau un tată care își sugrumă fetele pentru că nu mai poate răbda să le vadă suferința. Asta deja nu mai e schizofrenie, acestea sunt, din păcate, povești adevărate. Nu le-am inventat. Sunt povești pe care le-am descoperit în diferite surse documentare.
Au fost mii de istorii de acest fel. Și toate povesteau despre crime, sinucideri, canibalism, situații când copiii se ucid între ei, canibalism în rândul copiilor, adică se întâmplau grozăvii de neimaginat, fără să fie vorba de nebunie, de schizofrenie, ci despre o pierdere a umanității. Pentru că foametea prelungită ucidea umanitatea, ucidea prietenia, ucidea relațiile părinte-copil, le pervertea radical, pur și simplu ucidea omenescul din om. Despre asta e romanul „Trenul spre Samarkand”.
Și asemenea detalii, ca cele deja menționate, sunt multe în roman: cum mamele își aruncă bebelușii în trenul care pleacă spre sud, sperând să-i salveze, cum mamele își aduc bebelușii la trenul care hrănește oamenii, cum copiii străzii rătăcesc prin țară.
Am vrut ca toate aceste mici episoade tragice să se compună într-un mare tablou al tragediei foametei generale, dar am vrut și ca cititorul să se gândească puțin mai departe. Nu doar la ce se întâmplă în momentul acestei foamete, mai exact în anii ‘20 ai secolului trecut, exact cu o sută de ani în urmă, ci și despre ce se va întâmpla în continuare, peste 5-10 ani, cu acești copii.
Pentru că, dacă o persoană a trecut prin asta în copilărie, la o vârstă fragedă, atunci viața ei va fi determinată de această experiență. Și pentru toți cei care au trecut printr-o foamete generală, asta a însemnat o transformare și o deformare foarte serioasă a personalității.
Foametea generală este o traumă colectivă foarte mare, care nu se termină odată cu venirea anilor sătui. Această traumă continuă și paralizează nu doar viața celor care au trecut prin foamete, ci și viața copiilor lor. Am vrut să se spună și asta în roman.
Prin urmare, repet, romanul nu este despre o esență schizofrenică a regimului sovietic, ci mai degrabă despre acea catastrofă, acea tragedie, și asta nu este schizofrenie, ci pur și simplu depășirea limitelor omenescului, pentru că foametea prelungită anulează umanitatea din om.
Aș adăuga că acum, când citim despre evenimentele de acum o sută de ani, aceste imagini par ceva incredibil, ceva îngrozitor. Ni se pare imposibil ca părinții să-și abandoneze copiii în gară sau să-i ducă la orfelinat sau, Doamne ferește, să-i omoare. Ni se pare imposibil, monstruos, înfricoșător, dar acum 100 de ani era – sigur, nu era normal, dar era aproape normal.
Pe atunci, imaginea unor copii dormind pe stradă nu surprindea pe nimeni. Sau imaginea unor oameni care asediază un tren care pleacă spre sud sau imaginea unor orfelinate supraaglomerate, unde copiii dormeau pe podea, unde iarna viscolea pe jos, iar ferestrele erau astupate cu cârpe, pentru că geamurile fuseseră sparte în timpul război civil.
Aceste imagini nu surprindeau pe nimeni. La acea vreme, asta era ceva normal.
Și, pentru mine personal, una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri, în timp ce lucram la carte, a fost rapiditatea cu care se schimbă accepțiunea normalității în mintea umană.
Când am început să mă documentez pentru roman, mă îngrozeam de multe lucruri. Și, citind niște documente terifiante, mă cutremuram de fiecare dată, mi se strângea inima la fiecare nouă crimă. Citind rapoarte despre o nouă crimă sau despre o inspecție a caselor de copii, care constata că orfanii n-au făcut baie de o lună sau că beau apă topind zăpadă luată de pe fereastră, pentru că nu aveau apă curentă, mă înfioram.
Dar mai târziu, după o lună sau două, pentru că am stat mult timp să mă documentez, mi-am dat seama că încetasem să răspund emoțional la aceste evenimente teribile. Mă obișnuisem, și rapoartele despre crime sau moartea unui copil sau acte de canibalism deveniseră ceva familiar. Pur și simplu, psihicul s-a adaptat destul de repede la ceea ce citeam în fiecare zi.
Înțeleg că oamenii care trăiau atunci și vedeau ce se întâmplă în jurul lor s-au adaptat la fel de repede, poate chiar mai repede decât mine. Natura normalului se schimba foarte repede și normale deveneau lucruri care, de fapt, sunt anormale. Și am simțit pe propria piele cât de repede se schimbă normalitatea și asta a fost o descoperire foarte neplăcută. În acea perioadă, din păcate, normalitatea se schimbase și oamenii trăiau într-o normalitate diferită. Asta pentru mine a fost uimitor.
Aici e vorba despre o foamete survenită după război. Dar avem mai apoi foametea, înfometarea folosite politic, avem satele ucise prin înfometare, mă refer la Holodomor, desigur. Copiii din tren au fiecare o poreclă, Deev îi poreclește și insistați asupra acestui lucru. Nu poreclim pe oricine. Ce e porecla, ce tip de relație descrie?
Vă mulțumesc că ați remarcat acest lucru. Acesta e un moment foarte important al romanului pentru mine. Copiii transportați cu trenul din Povolgia înfometată la Samarkand sunt un personaj colectiv format din 500 de oameni.
Din când în când evidențiez un copil sau altul, există capitole întregi dedicate unor copii individuali și istoriile lor nu sunt inventate.
În cea mai mare parte, sunt istorii preluate din realitate, prelucrate literar, dar, totuși, aceste personaje individuale compun galeria de portrete a personajului colectiv „copiii străzii din tren”. Mi s-a părut că le aduc un omagiu acestor copii, numindu-i la final pe fiecare și nu despărțiți prin virgule, ci separând fiecare nume cu un punct, ca și cum privirea eroului principal, șeful de tren, se oprește pe fiecare chip și se fixează pe fiecare din cele cinci sute de fețe înainte de a se despărți de ei. Mi s-a părut că e important și necesar să o fac.
Poreclele copiilor par destul de amuzante la prima vedere. Dar pentru un cititor atent ele ascund o poveste de viață. Pe parcursul romanului, eu explic câteva porecle.
Și atunci se înțelege că o poreclă amuzantă precum Egor Papă-Lut ascunde o poveste de viață foarte tristă. Băiatul și-a zis Papă-Lut pentru că în anii foametei mânca lut. Mai mult, cu acest lut și-a hrănit rudele, care au murit din cauza asta. Și asta e o poveste reală. Acum 100 de ani, în regiunea Volgăi, oamenii credeau că lutul poate înlocui pâinea și se hrăneau cu lut și unii se îmbolnăveau. Unii mureau. Adică porecla Egor Papă-Lut are o semnificație și cititorul înțelege că porecla amuzantă ascunde o poveste deloc veselă.
Sau băiatul poreclit Căcărează de Oaie. De asemenea, pare o poreclă amuzantă. De fapt, din roman reiese că mama băiatului îl spălase în bălegar de oaie când era foarte mic ca să-l omoare și să-l scape de chinurile foamei, dar băiatul a supraviețuit. Și poartă această poreclă cu mândrie, amintindu-și de fiecare dată cum mama lui l-a scăldat cândva în acest bălegar de oaie.
Așadar, pe parcursul romanului, cititorul își dă seama că în spatele fiecărei porecle se află o anumită poveste de viață, în spatele fiecărei porecle e o tragedie, iar la final, întâlnind aceste cinci sute de porecle laolaltă, sper ca cititorul să zăbovească o vreme asupra acestor pagini, să încerce să-și imagineze: ce se ascunde în spatele poreclei cutare sau cutare? Și ce poveste de viață, ce întorsături ale vieții se pot ascunde în spatele diferitelor porecle? Asta a fost ideea mea. Și cred că mi-a reușit.
Cititorii îmi povestesc că se gândesc la acești copii. Vă pot spune că, din cele cinci sute de porecle care sunt enumerate la sfârșitul romanului și ocupă trei pagini, primele două sunt reale – le-am luat din documente de arhivă și sunt primele în listă, iar toate celelalte sunt inventate.
Le-am inventat combinând surse foarte diferite, precum argoul închisorii, unele dialecte rusești din regiunea Volgăi, diverse limbi turcice, deoarece mulți copii erau din regiunile estice ale țării, precum și lexicul comunist, care era deja folosit activ în anii ‘20 în Uniunea Sovietică.
Din toate aceste surse, am încercat să compun aceste cinci sute de porecle și, mărturisesc, unii dintre traducătorii care au lucrat cu textul au avut probleme cu ele, pentru că le-a fost greu să le traducă și am încercat să-i ajut cât de mult am putut.
Pentru traducerea în germană, de exemplu, am încercat să facem o versiune simplificată. Adică am păstrat aceste 500 de porecle, dar le-am scurtat. Nu știu cum a ieșit în română. Sper ca lectura acestor porecle să fie distractivă, pe de o parte, și înfricoșătoare pe de altă parte, pentru că în spatele lor se ascunde această poveste nespusă a celor 500 de copii.
Ce fel de oameni mari au crescut acești copii? Au crescut ca „oamenii noi” pe care și i-a propus Marx? Ce înseamnă posttraumatic, în această grilă?
Aceasta este o întrebare foarte bună. De fapt, se poate spune că întrucâtva romanul este despre această generație de copii care a crescut din foametea anilor ‘20. Pentru că foametea anilor ‘20 n-a durat un an și nici doi. Manualele de istorie o plasează în anii ‘21 – ‘22. Aceasta este o subevaluare.
De fapt, foametea a durat mai mult. A durat din 1918 până în ‘24 – ‘25. Asta e perioada în opinia istoricilor profesioniști. Așadar, cartea este și despre această generație sau, mai degrabă, despre perioada în care s-a născut și a crescut această generație.
Pentru mine, aceasta este generația bunicilor mei. Mai mult, unul dintre bunicii mei, care s-a născut în 1909, la fel ca băieții din roman, a călătorit din Kazan până în Turkestan, în sud. A fost trimis acolo pentru a fi salvat de la foamete. Bunicul a povestit ceva despre asta, dar memoria mea nu a păstrat nimic.
Știu doar că în adolescență a mers cu un astfel de tren până în Turkestan, unde a petrecut ceva timp, iar mai târziu s-a întors în Povolgia natală, în Kazan. Bunicul s-a născut într-o familie de țărani și, la un moment dat, părinții l-au dat la orfelinat, pentru că în 1918 familia nu-și putea hrăni toți copiii și unii au fost trimiși la orfelinat.
În acele vremuri, asta era normal. A fost chiar o soluție bună, o modalitate de a salva copilul, de a împărți responsabilitatea pentru el cu statul. Bunicul a fost dat la orfelinat, pe urmă a devenit copil al străzii și de-abia apoi, înfometat, a plecat cu trenul spre Turkestan.
Astfel, bunicul știa că s-a născut într-o familie, că a fost trimis la orfelinat, iar ulterior statul s-a ocupat de el. Statul l-a salvat trimițându-l într-o regiune călduroasă, unde l-a hrănit, iar mai târziu el a slujit acest stat toată viața, în sensul că a devenit comunist, un comunist foarte convins, entuziast și până la sfârșitul vieții sale foarte lungi a crezut în comunism și a fost cel mai înflăcărat comunist pe care l-am cunoscut.
Asta a fost soarta lui. El povestea că jumătate dintre copiii care călătoreau cu el în tren au murit pe drum. Știa și că unii copii nu au reușit să urce în tren și au murit, dar, cu toate acestea, considera că statul sovietic l-a salvat. Acesta e doar un destin din multe, dar bunicul meu a parcurs acel drum, pe care l-au făcut copiii din romanul „Trenul spre Samarkand”.
La finalul romanului, mă gândeam să introduc un epilog în care să descriu soarta unora dintre copii. Să arăt ce s-a ales de ei. M-am gândit să fac asta pentru a fi clar: n-a fost totul în zadar, trenul nu a călătorit în zadar.
Protagonistul romanului, Deev, a sacrificat totul, aproape chiar propria viață, pentru a-i duce pe acești copii la destinație. Am vrut să arăt că toate sacrificiile făcute de adulți, toate eforturile lor disperate nu au fost în zadar și că acești copii au devenit ulterior medici, profesori, oameni de știință, că acești copii nu au fost salvați degeaba.
Dar la momentul scrierii acestui epilog mi-am dat seama că poate nu ar trebui să o fac, pentru că soarta celor născuți în anii ‘10 – ‘20 a fost în mare parte tragică.
Odată crescuți, mulți dintre acești copii aveau să moară în timpul Marii Terori, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste generații au avut de dus multe situații, momente și episoade tragice din primele decenii ale puterii sovietice.
Și mi-am dat seama că, dacă ar fi să povestesc sincer soarta acestor copii, ar trebui să spun că jumătate dintre ei au murit sau mai degrabă au pierit. De aceea, am renunțat la un astfel de epilog, am lăsat doar punctele de suspensie. Dar orice cititor informat, inteligent, înțelege că, atunci când vor crește, acești copii nu vor putea trăi cu toții o viață atât de lungă ca cea a bunicului meu.
Voi completa puțin.
Dacă e să vorbim despre traumele despre care ați întrebat, putem vorbi, desigur, despre trauma foametei, pentru că generația bunicilor mei a avut o atitudine cu totul specială față de mâncare. Și această atitudine față de mâncare, o atitudine reverentă față de fiecare firimitură de pâine care, Doamne ferește, cădea pe masă, a existat în multe familii.
Nu puteai să scuturi firimiturile de pe masă. Puteai doar să le strângi în palmă și să le pui în gură. Nu puteai, în niciun caz, să lași un strop de mâncare în farfurie. Trebuia să mănânci totul până la capăt.
Niciodată nu puteai să spui ceva lipsit de respect despre mâncare. Iar de a arunca mâncarea nici nu se punea problema. Adică în acea generație a existat această atitudine reverentă, sacrală, față de mâncare, și în primul rând față de pâine.
Și îmi amintesc cu amărăciune de anii ‘90, imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice, când în Rusia era sărăcie, populația nu avea bani, iar bunicii mei își cheltuiau tot venitul ca să facă pesmeți. Adică principala valoare în care își investeau puținii lor bani a fost pâinea. Cumpărau pâine, o uscau și păstrau acești pesmeți pentru zile negre. Asta este prima traumă născută nemijlocit din anii de foame.
O altă traumă, care vine tot de acolo, este trauma relației părinte-copil. Bunicul despre care v-am povestit, care fusese copil al străzii, făcuse foamea, mersese în Turkestan cu trenul, și a fost salvat, acest bunic a crescut, și în familia lui au fost copii, iar unul dintre acești copii a fost tatăl meu.
Și când s-a născut tatăl meu, era al treilea copil din familie, bunicul s-a gândit serios să-l dea la orfelinat. Pur și simplu pentru că erau vremuri grele, era foarte greu să-ți hrănești copiii, iar bunicul, care fusese trimis la orfelinat, era gata să-și dea propriul copil pe mâna statului.
Din fericire, acest lucru nu s-a întâmplat, dar în câte alte situații s-a întâmplat, totuși? Și astfel, această traumă, care s-a născut acolo, acum 100 de ani, a avut dintr-o dată acest ecou foarte concret în familia mea.
A treia traumă despre care se poate vorbi este trauma fricii și a tăcerii. Această generație a celor născuți în primele două decenii ale secolului trecut este o generație căreia nu-i place deloc să vorbească despre sine, nu-i place deloc să vorbească despre propria copilărie, despre tinerețe și, prin această tăcere, acest refuz de a vorbi despre experiențe teribile, ei se protejează, pe de o parte, de aceste amintiri, dar, pe de altă parte, ne protejează cumva și pe noi.
De exemplu, bunicul meu nu a povestit nimic despre Al Doilea Război Mondial. A fost pe front, a trecut prin 4 ani de lupte, dar nu a spus un cuvânt despre ce s-a întâmplat în război. Prin aceasta, probabil a încercat să mă protejeze de ororile acelor vremuri de război.
Și, totuși, există senzația unei povești nespuse până la capăt, sentimentul de dialog întrerupt, ca și cum ceva important n-a fost transmis. Și aceasta este o traumă – trauma fricii, trauma tăcerii. Dar acestei traume e mai degrabă dedicat romanul meu „Copiii de pe Volga”.
Trenul lui Dzrejinski, care este creatorul temutei CEKA, și a cărui statuie era cât pe ce să fie reconstruită în Moscova. În ce fel Rusia își asumă trecutul? Avem de-a face și cu o formă de revizionism istoric?
Este nevoie de curaj pentru a recunoaște unele lucruri. Dacă nu e destul curaj, probabil că este nevoie de timp pentru a acumula curajul necesar. Apropo de Dzerjinski, acele trenuri cu care erau duși copiii în Turkestan erau numite „trenurile lui Dzerjinski”. Adică el a condus comisia extraordinară pentru combaterea vagabondajului infantil.
Și romanul este, într-un fel, și despre el. În sensul că și în el s-a întruchipat această dualitate ciudată. Pe de o parte, a condus poliția politică Ceka, iar pe de altă parte – lupta împotriva vagabondajului. Într-un fel, Dzerjinski este Deev. Sau, mai precis, Deev este Dzerjinski. De aceea, răspunsul e, probabil, da. Este nevoie de curaj pentru a recunoaște asta.
Ați vorbit despre adaptarea la rău. Un rău ni se întâmplă și acum, pandemia. Ne vom adapta?
Îmi este foarte greu să răspund la asta, pur și simplu, pentru că fiecare țară are propriile sale mecanisme, iar la noi în Rusia totul este diferit, nu ca în Europa. În principiu, nu, nu cred că ne-am adaptat deja.
Mi se pare că mai există speranță, o simt chiar și eu însămi, că vom ieși cumva din această nouă normalitate și vom reveni la ceva mai mult sau mai puțin asemănător cu vechea normalitate. Nu vreau să îmi dau cu părerea, să fac presupuneri, să ghicesc în cafea, dar mi se pare că o asemenea adaptare încă nu s-a produs.
*** Interviul față în față nu ar fi fost posibil fără traducerea impecabilă din limba rusă, realizată de Anton Breiner, și fără efortul Ioanei Iancu, de la Editura Humanitas Fiction, cărora le mulțumesc.