Politizarea este cel mai mare dușman al învățământului, prin crearea un sistem piramidal de decizie, care nu mai are nicio legătură cu interesele sistemului educativ. La noi, descentralizarea a determinat doar crearea de baronate. Există dinastii care conduc școlile, inspectoratele, Casele Corpului Didactic, cei mai mulți dintre ei prin decizii de numire periodică, nu prin concurs, spune prof. Adriana Radu de la Colegiul National Iași.
Într-un interviu – radiografie pentru SpotMedia.ro, Adriana Radu arată de ce profesorii sunt deprofesionalizaţi. „Pregătirea continuă a profesorilor de multe ori e formală, iar cea asigurată de școală trece real doar prin decizia directorului. Există firme agreate de partide, care fac tot felul de specializări, care mai de care mai excentrice”.
Elevii din mediul rural mai au doar șanse minime să răzbească în timp ce elevii din liceele de elită sunt adesea supraevaluați cu note de 10, care devin obligație. „Elevul român ajunge să dea examenul vieții lui la clasa a V-a adeseori mai greu decât admiterea la doctorat”.
Prof Adriana Radu este licențiată a Facultății de Istorie a Universității ”Al. I. Cuza” și a realizat o teză de doctorat descifrând documente scrise în slavă veche și română, cu alfabet chirilic. De 21 de ani, din 24 de ani în învățământ, predă Colegiul Național din Iași, unde a fost director adjunct.
SpotMedia.ro a prezentat felul în care a fost organizat concursul pentru noua conducere a Colegiului National Iași unde învață doi copii ai primarului Chirică și unde acesta este și președinte al Asociației de Părinți.
Într-un drept la replică trimis SpotMedia.ro pentru articolul care prezenta situația din Colegiul Național Iași, primarul Chirica neagă orice implicare în organizarea concursului pentru conducerea liceului.
Nu o să intru în polemică cu ditamai omul politic ieșean, Mihai Chirica. Replica dată articolului, apărut în Spotmedia.ro, arată că primarul nu a negat nimic din fondul problemei, ceea ce confirmă, practic, că a fost un concurs organizat ilegal de colegii politici.
Anunț public că voi acționa pentru a demonstra ilegalitatea în justiție, deoarece, administrativ, școala, inspectoratul și ministerul au aruncat vina de la unul la altul.
Nu am frustrări că nu mai sunt director, ci pentru că mi-am pus speranțe în România Educată, care a devenit România Etrucată, din cauza unor politicieni fără culoare sau orientare politică, care migrează de ici colo și care au pretenția că reprezintă comunități locale sau școlare alcătuite din oameni curați, muncitori, nepenali.
Iar eu, revenită la catedră, voi fi profesorul care va preda nu doar Istorie, ci și spirit civic și justiție. Oportunitate publică deloc neglijabilă.
Așa cum arătam în articolul la care a replicat dl. primar, cazul de la Colegiul Național este replicat și în alte școli. Între timp am primit mesaje și de la alți profesori din alte mari orașe, care însă nu își asumă o poziția publică, precum dvs. Care considerați dvs. că este cea mai mare problemă a Educației?
Politizarea este cel mai mare dușman. Și nu atât prin faptul că o persoană e membru al unui partid, ci pin crearea un sistem piramidal de decizie, care nu mai are nicio legătură cu interesele sistemului educativ. El are că scop exclusiv conservarea funcțiilor de conducere, eliminarea profesorilor care au opinii diferite, accesul la resurse, ocuparea posturilor didactice, netransparența examenelor.
La Colegiul Național Iași, este director sprijinit de primar, care a recunoscut nonșalant public că este președinte al Asociației Părinților, deși are 5 dosare penale.
Deși este autosuspendat din funcția de președinte al filialei, informal decide totul și are ca subordonați în partidul său politic mai mulți inspectori.
Orice problemă pe care am semnalat-o în acești ani a fost ascunsă, minimizată, tratată cu indulgență și neseriozitate. Și vă spun sigur că astfel de situații sunt de ordinul miilor.
Soluția ar fi crearea unui organism de control real în cadrul ministerului, care e mai puțin conexat deciziei locale și este sub monitorizarea presei centrale.
Pledați pentru centralizare? Autoritatea locală este prezentă în conducerea școlilor și în alte țări.
Implicarea factorului politic în decizia școlii, prin Consiliul de Administrație, poate fi un lucru bun în Germania, Franța. La noi descentralizarea a determinat doar crearea de baronate.
Principiul în sine e unul bun, dar pleacă de la ceva cvasi-inexistent în România: identificarea și aducerea de specialiști care să ia decizii, transparență, control real al structurilor superioare, alocarea de resurse egale.
Consiliul de Administrație ar trebui să fie alcătuit preponderent din profesorii școlii, perfecționați în domeniul managementului, cu responsabilități distincte pentru fiecare membru. Apoi, ar trebui să existe un management didactic și unul logistic, care să nu interfereze.
Există dinastii care conduc școlile, inspectoratele, Casele Corpului Didactic, cei mai mulți dintre ei prin decizii de numire periodică, nu prin concurs.
Posturile didactice, în fapt, ajung foarte rar să fie scoase la concurs, deoarece s-au creat de-a lungul timpului mecanisme prin care, prin mobilitatea didactică, se închide orice șansă de a ocupa un post de profesor în urma unei competiții reale.
Predomină concursul de dosare și vedem că de multe ori înscrie un singur om, cel agreat, având adeseori culoare politică sau legături cu culoarea politică.
La Colegiul Național din Iași când a fost organizat ultimul concurs?
În ultimii 10 ani cred că au fost unul sau două cazuri. Au venit puțini profesori, iar ocuparea posturilor s-a făcut prin transfer.
Foarte mulți dintre colegii transferați sunt profesori dedicați și foarte bine pregătiți, însă au fost situații de tip "postul și persoana", știindu-se pentru cine este scoasă catedra la transfer/concurs și fiind descurajată orice competiție.
Soluția ar fi elaborarea unei metodologii și a unui calendar, în care prioritate să aibă cei care participă la un concurs de titularizare, cu corectură încrucișată și implicarea mediului universitar, nu cei care se transferă sau detașează pe un post.
De asemenea, eliminarea directorului din mecanismul de vacantare și ocupare a posturilor deoarece principiul descentralizării deciziei privind ocuparea catedrelor, având că principiu competența, nu funcționează la noi.
Legislația ar trebui să nu mai permită delegarea pe orice funcție de conducere mai mult de 3 luni și ocuparea unei funcții maximum două mandate.
Sigur că și așa se poate ajunge la rotația cadrelor, dar schimbările fiind periodice, directorii și inspectorii știu că sunt pe mandat limitat și trebuie să lase ceva în urma lor, nu doar să tragă sforile pentru conservarea funcțiilor.
Acest mecanism răsturnat, prin traficul posturilor și imposibilitatea tinerilor de a le ocupa prin concurs, coroborat cu scăderea dramatică a numărului de copii, provoacă îmbătrânirea sistemului educațional. E modificată orice piramidă normală în care tinerii și maturii din educație să fie cvasi-majoritari, iar cadrele didactice mai în vârstă să fie în număr redus.
Toate posturile didactice, normă întreagă sau parțială, ar trebui scoase la concurs. Iar apelul la profesori pensionari să fie numai pe cale de excepție. Colegii noștri mai în vârstă ar putea fi angrenați în realizarea de ore remediale, after school-uri sau asigurarea continuității didactice în caz de absență a unui titular.
Și mai avem o mare problemă, folosirea abuzivă a GDPR pentru a anula transparența.
Adică?
GDPR a fost interpretat în multe sisteme din România ca un prilej de a secretiza și mai mult informația publică. Asta se întâmplă și în învățământ. De la examene naționale pentru elevi la concurs de directori și până la examenele de admitere în facultăți. De fapt, această regulă de protecție a vieții private a fost interpretată ca o posibilitatea de a ascunde totul.
Atât timp cât participi la un examen public, indiferent de vârstă, sau folosești bani publici, toate datele trebuie să fie publice ab intio.
Vorbeați de politizarea educației. Dar profesorii nu sunt complici și ei, profitori sau doar lași? Mi s-a vorbit despre profesori care nu îndrăznesc să dea mai puțin de 10 copiilor celor care au putere politică.
În ultimii ani, profesorii de la liceele de elită au avut tendința de a da note mai mari pentru a nu fi dezavantajați elevii lor la admiterea în liceu și facultate, atunci când media obținută conta la examene.
Ulterior, aceste medii nu au mai reprezentat criterii de admitere deloc sau doar foarte puțin, însă tendința de a acorda note mari s-a păstrat.
Apoi, unii profesori, cunoscuți prin faptul că acordă note mai mici, nu prea ajung să predea la clase – vedetă. Sunt și situații când părinții reclamă pentru o notă mică, iar, uneori, se ajunge ca directorul de școală să facă comisie de cercetare disciplinară pentru asemenea situație. A fost și la noi un exemplu chiar vara trecută.
Putem vorbi și despre o deprofesionalizare a profesorilor?
Da. Deprofesionalizarea profesorilor printr-o politică a cărei prioritate nu e actul educațional, catedra și a introdus profesorul ca organizator pentru tot felul de evenimente, cu impact minor de cele mai multe ori.
Pentru a justifica organizarea acestor activități, cadrele didactice sunt obligate să se blindeze cu tot felul de adeverințe și hârtii aprobate de director, care are astfel posibilitatea de a-și recompensa obedienții.
Evaluarea profesorului trebuie să se facă în proporție de 90% din ceea ce face cu elevii săi la ore, iar directorul pe suma acestor activități didactice. De asemenea, feedback-ul ar trebui să devină un instrument de orientare extrem de clară, așa cum e în Occident.
Pregătirea continuă a profesorilor de multe ori e formală, iar cea asigurată de școală trece real doar prin decizia directorului. Există firme agreate de partide, care fac tot felul de specializări, care mai de care mai excentrice.
Cercetarea științifică a profesorului trebuie să fie secundară, dacă nu terțiară.
Personal, am făcut un doctorat având ca temă istoria învățământului. Am muncit un deceniu la el, am avut comisie internațională și am luat Magna cum laude. Și, totuși, pentru publicare, trebuie să mai muncesc măcar vreo 2 ani. Cam asta e cercetarea.
Restul sunt subiecte, pe bună dreptate, ale reputatului expert Emilia Șercan. Zecile, sutele, miile de compendii, volume, teste nu sunt cercetare, ci activitate de pregătire didactică.
Profesorul din preuniversitar trebuie să se pregătească în primul rând pentru munca de la catedră, iar o soluție e masterul didactic. Celelalte activități trebuie să fie adiacente.
Dotarea școlilor este și ea problematică, mai ales in zonele defavorizate.
Dotarea și finanțarea școlilor nu trebuie descentralizată, pentru că trăim într-o societate polarizată, cu comunități mici și sărace. Și acei copii au nevoie de o șansă.
Achizițiile trebuie făcute centralizat și transparent, prioritare fiind prețul, dar și raportul de calitate.
Manualele, programele, auxiliarele didactice trebuie făcute de echipe mixte - profesori preuniversitari cu performanțe, universitari, psihologi și pedagogi - create pe criterii de competență, mereu primenite, nu de profesori care fac 10 manuale într-o vară, unele cu greșeli flagrante, dând copy-paste din lucrări de specialitate.
Există și o problemă de organizare. La momentul actual, există o reprezentare ministerială comună, de la copilul de creșă până la doctorand, de la învățătorul de 18 ani, la doctorul docent.
Deci ați dori ministere diferite pentru preuniversitar și universitar?
Da, pentru că problemele sunt total diferite.
Marile state civilizate lipesc învățământul universitar de cercetare, pentru că, în esență, universitățile asta și fac în dubla lor calitate de pregătire și cercetare științifică.
Preuniversitarul are cu totul alte probleme și priorități și ar trebui condus de specialist cu experiență în domeniu.
Unde este elevul în acest sistem greoi și politizat?
Există o bulversare fără de sfârșit a programelor, a termenilor, a bugetului de ore, a necesităților, a calendarelor. Elevul român ajunge să dea examenul vieții lui la clasa a V-a, adeseori mai greu decât admiterea la doctorat. Asta la școlile mari și puternice. La nivelul mediului rural, de cele mai multe ori, nivelul este destul de scăzut.
Provin din cea mai mare comună din Moldova și îmi amintesc că am dat examen la Liceul Pedagogic și i-am concurat fără probleme pe cei de la oraș. Astăzi, de cele mai multe ori, acest învățământ este la un nivel net inferior, pentru că finanțarea locală este deficitară și politizată.
Aveam un profesor, Ioan Caproșu, poate cel mai mare medievist ieșean, care spunea în ultimii ani de viață cu regret ”că nu mai trece Gheorghiță dealul”. Și se pierde astfel o resursă gigantică de inteligență și, de multe ori, de bun-simț și caracter.
Pe de altă parte, elevul din școlile de elită, deși pregătit, este de multe ori supraestimat. 10 a devenit o obligație și, pe termen lung, nu ajută. Profesorul trebuie să evalueze real și să-l învețe pe elev că perfecțiunea e rară.
Din nefericire, ajungi să fii considerat profesor exigent cu media totală 9,30. Avem o problemă, o mare problemă.
Pleacă foarte mulți elevi capabili în străinătate și, în loc să avem o politică clară de a-i menține, ne bucurăm cu aroganță ieftină că ai noștri sunt mai deștepți, uitând că, pe termen lung, această indolență ne va costa totul.
Reformele în educație se pot face doar cu cei mai buni profesori din sistemul de învățământ, oameni cu atitudine, deschidere și caracter, care cunosc și înțeleg macro-problemele sistemului, nu cu profesori înregimentați politic, cu speranțe de parvenire, legați de mâini în actul decizional.
Și în nici un caz cu primari și lideri de partid transformați, peste noapte, în experți. Și care fac ce vor pentru că pot în România Etrucată.