În Danemarca se majorează vârsta de pensionare: din 2040, danezii pot ieşi la pensie abia de la 70 de ani. Deși sistemele de pensii în Europa sunt greu de comparat, unii se tem de instaurarea unui nou trend.
Parlamentul de la Copenhaga a adoptat pe 22 mai o lege care prevede creşterea vârstei de pensionare. 81 de deputați au votat pentru, 21 împotrivă. Potrivit noii legi, vârsta de pensionare pentru toți cei născuți după 31 decembrie 1970 va începe la 70 de ani. În prezent, vârsta de pensionare în Danemarca este de 67 de ani.
Până în 2030, vârsta de ieșire la pensie ar urma să fie ridicată la 68 de ani, din 2035 la 69 de ani. Prim-ministrul de 47 de ani Mette Frederiksen a explicat anul trecut că ar fi dispusă să verifice sistemul de pensii al țării de îndată ce vârsta oficială de pensionare va fi de 70 de ani.
În comparație, la nivel internațional se poate vedea cât de diferite sunt sistemele de pensionare de la țară la țară. Notabil este că, în anumite țări, oamenii preferă să lucreze chiar mai mult decât prevede legea.
Model pentru Germania?
Noul guvern de la Berlin se află încă într-o "fază de descoperire" - multe detalii nu se cunosc deocamdată. "Am trecut numeroase lucruri bune în contractul de coaliție", s-a lăudat cancelarul Friedrich Merz la un congres CDU la Stuttgart.
Viitorul sistemelor de asigurări sociale nu este lămurit deocamdată. Dar: "Așa cum este acum, mai poate rămâne cel mult pentru câțiva ani", a declarat cancelarul. Ar urma o reformă amplă a asigurărilor sociale: pensii, sănătate, îngrijire.
Modelul danez a fost adus recent în discuție de fostul consilier guvernamental Bernd Raffelhüschen: "Ar trebui să ridicăm rapid vârsta de pensionare la 70 de ani, ca să-i mai prindem pe unii lucrători din anii cu natalitate ridicată", a spus el, pentru Augsburger Allgemeine Zeitung. Din 2035, câte un milion de cetățeni vor părăsi anual piața muncii, ceea ce va duce la majorarea contribuțiilor la sistemul de pensii pentru cei mai tineri.
Beveridge versus Bismarck
La finanțarea sistemelor de pensii există două școli, numite după cei care le-au înființat: legile sociale ale cancelarului Otto von Bismarck din secolul 19, respectiv modelul Beveridge, formulat în anii 1940.
Acest din urmă model este un sistem social asigurat de întreaga societate și finanțat din impozite. Se bazează pe calculele economistului britanic William Henry Beveridge, membru al aripii liberale din Parlamentul britanic.
Opus acestuia este modelul Bismarck, în care sistemul de asigurări sociale conține o casă comună la care contribuie cu plăți angajații și angajatorii. Este un sistem prin care populația activă plătește prin contribuțiile sale pentru cetățenii care nu mai lucrează.
O comparație a sistemelor de pensii din Europa este greu de făcut, deoarece în multe state există un amestec între cele două modele, cu detalii complicate de la țară la țară.
Problema demografică
La modelul Bismarck aplicat în Germania există un neajuns tot mai vizibil: îmbătrânirea populației. Există tot mai mulți pensionari și tot mai puțini lucrători care să contribuie la sistemele sociale. În plus, cei ieșiți la pensie trăiesc mai mult, prin îmbunătățirea speranței de viață, ceea ce înseamnă că primesc mai mult timp pensia.
Urmarea este suprasolicitarea tot mai mare a caselor de pensii. În consecință, fie contribuțiile trebuie să tot crească, fie majorarea pensiilor trebuie blocată, pentru a echilibra inflația. Altă variantă ar fi plafonarea sistemului de pensii în ansamblul său.
Unii vor să lucreze mai mulți ani
O viață profesională mai scurtă și o pensionare mai rapidă sunt desigur atractive. Angajații pot renunța înainte să întâmpine neajunsuri fizice sau pot petrece "ultima treime a vieții" făcând o activitate care îi pasionează sau având mai mult timp pentru familie.
Dar și din punct de vedere economic este o strategie benefică: oamenii care au mai mult timp au și mai multe oportunități de a cheltui bani. Cu condiția ca pensia să permită acest lucru. Ar însemna stimularea consumului privat și, implicit, a creșterii economice.
Avantaje ar putea avea însă și lucratul pentru un timp mai îndelungat: mulți se simt încă bine și după 65 de ani și lucrează mai departe cu plăcere. Vor să împărtășească experiența acumulată și să rămână în contact cu cei tineri. Iar angajatorii profită atunci când experiența și cunoștințele profesionale nu se pierd. Și ar mai reduce și din problema lipsei forței de muncă calificate.
Când mai devreme, când mai târziu
O privire pe tabelul statistic de mai sus arată că vârsta legală de pensionare corespunde rar și vârstei reale la care oamenii se retrag din viața profesională: în cele mai multe cazuri, se iese la pensie mai devreme. Fie pentru că oamenii nu mai fac față fizic sau pentru că sunt epuizați psihic, în domeniile de muncă mai creative.
În puține țări există tendința de a se lucra dincolo de vârsta de pensionare - de exemplu, în Noua Zeelandă sau în Japonia, dar și în Suedia sau Grecia. Motivele în acest sens sunt mai degrabă private și pot fi înregistrate greu în astfel de statistici.
Șpagat social
Există totuși condiții-cadru care se schimbă: cum ar fi raportul dintre nivelul pensiei și cel al ultimului salariu - dacă distanța dintre cele două este prea mare, unii lucrători nici nu-și permit măcar să iasă la pensie.
Spectrul sărăciei după pensionare ar putea dispărea dacă nivelul pensiei ar fi astfel setat, după o viață de muncă, încât pensia să fie suficientă pentru un trai decent.
În acest sens este nevoie însă de mulți bani, pe care casele de pensii nu îi au.
Pe de altă parte, nici contribuția lunară la sistemele sociale nu are voie să fie majorată în continuu, pentru că astfel sunt reduse masiv șansele lucrătorilor de a-și finanța prin economii o pensie privată.
Dirk Kaufmann