Pentru realizarea investigației despre consilierul George Scarlat, care s-a transformat peste noapte dintr-un angajat al Administrației Prezidențiale din mandatele lui Iohannis, într-un înfocat suporter al lui Călin Georgescu și George Simion, am realizat peste 20 de interviuri cu persoane care aveau expertiză într-un subiect atât de sensibil.
Trebuie să subliniez că alerta despre ciudatul personaj a fost dată de un coleg jurnalist, care a văzut o postare pe Facebook a consilierului, care-l ridica în slăvi pe Georgescu, amintindu-și că George Scarlat a lucrat la cotidianul “Ziua”, în anii ‘90, dar și că aflase la un moment dat că era angajat la Palatul Cotroceni.
Mi-a semnalat anomalia, știind că am scris mult pe subiectul anulării alegerilor de anul trecut și atacului hibrid al Rusiei împotriva României.
Am făcut precizarea de mai sus pentru cei dispuși să transforme totul în teorii ale conspirației. Viața de zi cu zi e mult mai banală decât imaginația multora, uneori, mai complicată și, de multe ori, mai surprinzătoare.
Așa că am plecat de la un capăt de ață și am deșirat până am ajuns în inima Departamentului Securității Naționale și a Oficiului pentru Informații Integrate din Palatul Cotroceni, condus vreme de 10 ani de Constantin Dudu Ionescu, fost ministru de Interne, care-l cunoștea pe George Scarlat de peste un sfert de secol.
În urma documentării, a conexiunilor și dovezilor jurnalistice prezentate, am reușit să arăt că la sfârșitul anului trecut a existat o breșă de securitate în cel mai important departament al Administrației Prezidențiale, una care a perturbat instituția în preajma alegerilor.
Dar nu a fost singura, astfel de breșe s-au înregistrat la nivelul Guvernului condus de Marcel Ciolacu, la nivelul Biroului Electoral Central, la nivelul Autorității Electorale Permanente, la nivelul Parlamentului, dar și la nivelul agențiilor de informații. Pe parcursul ultimelor luni, am scris sau am făcut referire la toate aceste vulnerabilități într-o serie de articole.
Din experiența de reporter, pot spune că, aproape sigur, niciun procuror nu va investiga ce s-a întâmplat înainte de 24 noiembrie 2024, ce a provocat blocajele și cine sunt persoanele responsabile.
În primul rând, îi va fi foarte greu să strângă dovezi pe baza cărora să facă un rechizitoriu, iar în al doilea rând, investigația s-ar împotmoli din cauza complicităților care există la nivelul clasei politice din România.
Un argument de bun simț
Ce se întâmplă astăzi e efectul unei serii lungi de decizii proaste luate de liderii noștri aleși într-un sistem democratic firav, născut dintr-o dictatură de o cruzime greu de descris și de înțeles pentru generațiile mai tinere.
Era anul 2000, România intrase din nou sub controlul lui Ion Iliescu, un fost lider politic cu puternice conexiuni la Moscova, iar în cel de-al treilea mandat, dacă îl punem la socoteală și pe cel din perioada Adunării Constituante, Iliescu părea hotărât să îndrepte România spre Occident, să adere la NATO și la Uniunea Europeană.
Politica României era una de supraviețuire, la mijloc fiind chiar miza existențială a statului național și unitar, într-un context internațional la fel de complicat ca și cel de-acum.
La acea vreme, în vecinătatea vestică era război, iar la est, Rusia se prăbușea, măcinată de corupție, crime la comandă și un guvern controlat de oligarhi care se luptau între ei pentru preluarea controlului după iminenta ieșire a lui Elțîn din scenă.
În acea perioadă, eram student într-un program de master în jurnalism, aveam deja câțiva ani lucrați în presă, iar la un curs, nu-mi mai amintesc cum se numea, ceva legat de comunicarea de criză, aveam un profesor care preda în paralel la Universitatea București, unde studiam, și la Academia SRI.
Mi-a rămas în memorie ce ne-a spus în timpul unei prelegeri - faptul că tot ce înseamnă educație militară, în licee, școli de ofițeri și academii trebuie să se bazeze pe dezvoltarea simțului patriotic, aceasta fiind singura modalitate prin care cei ce lucrează în sistemul de apărare pot avea un numitor comun, poate fi creată coeziunea și obține o motivare superioară pentru respectarea ordinelor și ierarhiilor militare. Dacă n-ar exista patriotism, n-ar exista statul, spunea profesorul.
La vremea respectivă mi s-a părut un argument de bun simț. E raționamentul pentru care există jurământul de credință la militari, la cei din agențiile de informații, la ofițerii de poliție etc. Patriotismul, atașamentul față de țară e un concept superior și unificator.
Dar ceva nu dădea bine în ecuație. Erau prea multe trădări în sistemul militar românesc, prea multă corupție, prea multe aranjamente și complicități, prea multe influențe politice interne și externe. În timp, am constatat că, de fapt, era o mare problemă cu patriotismul românesc.
Nevoia de liniște
După ani de zile mi-am dat seama că nu conceptul era de vină, nu promovarea lui în școli civile și militare, ci conținutul noțiunii respective.
Patriotismul care se predă de peste 35 de ani în România e unul moștenit din perioada comunistă, bazat pe termeni generali fără reprezentare în realitatea politică, cum ar fi: glie, grâne, râuri, marea, munții noștri, bogățiile noastre, trecutul glorios etc.
Acest tip de patriotism pășunist a fost adus de Uniunea Sovietică la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după ce a decapitat România, anihilându-i memoria, forma de guvernământ, Constituția, instituțiile, partidele politice și elita culturală. Pentru că trebuia pus ceva în loc, a fost inventat acest patriotism care nu se referă la nimic, plutește undeva peste capetele noastre, justifică orice, mai ales ticăloșia și iresponsabilitatea.
El a fost dezvoltat și cultivat și de Nicolae Ceaușescu, pentru a-și justifica dictatura, controlul politic, înfometarea populației și crimele.
Marea problemă a apărut după prăbușirea comunismului, începută în decembrie 1989, din cauza faptului că România nu a trecut printr-un proces de lustrație, cum a fost cerut în celebrul Punct 8 al Proclamației de la Timișoara, dar cei care au preluat puterea au păstrat ani de zile oamenii compromiși în epoca de aur a lui Ceaușescu, dar și conceptul sovietic de patriotism.
Suntem printre puținele țări din spatele Cortinei de Fier care după 1990 nu a trecut printr-o perioadă de asumare a trecutului și desprindere de el, o perioadă de reconstrucție instituțională a statului, de recâștigarea încrederii publice în democrație, libertate și pluralism politic.
Deși în 1992 cetățenii au votat o nouă Constituție, legea fundamentală nu a venit și cu refacerea rapoartelor sociale. Motivul invocat a fost că România a scăpat de Ceaușescu prin violență, iar populația avea nevoie de liniște, nu de o continuare a revoluției, liniștea fiind prezentă frecvent în discursul politic al lui Ion Iliescu, la vremea respectivă.
Astfel a continuat coabitarea dintre călăi și victime, una pe care o regăsim și în zilele noastre, iar conceptul de patriotism a rămas ancorat în proiecția sovietică, fără a se transforma și a deveni unul definit de respectarea legii și egalitatea în fața ei, de drepturile fundamentale ale omului, de Constituție, de autonomia puterilor statului - Parlament, Guvern, Justiție.
Marea vulnerabilitate
Astăzi, în România, un sociolog va găsi o mulțime de oameni care, la modul declarativ, vor fi dispuși să-și dea viața pentru glia strămoșească, dar foarte puțini să-și dea viața pentru salvarea parlamentarismului și a pluralismului politic, de exemplu.
Conceptul sovietic de patriotism, injectat în continuare în sistemul de educație și exacerbat în cel al pregătirii militare, reprezintă marea vulnerabilitate speculată de Kremlin în devastatorul război hibrid lansat împotriva României.
La noi, întreaga construcție de site-uri și conturi false de pe rețele sociale, lansată de Kremlin, începând cu 2014, care glorifică patriotismul sovietic a prins mai puternic și mai adânc în comparație cu celelalte țări din fostul lagăr socialist.
Aceasta poate fi o explicație pentru care România nu are partide conservatoare - nu există public pentru ele, tot ce înseamnă tradiție a fost subjugat de narațiunea Kremlinului, care promovează un naționalism și un patriotism pe care oamenii îl cunosc, îl știu din copilărie, de când erau uteciști, pionieri sau șoimi ai patriei.
În opinia mea, această confiscare și denaturare sunt motive pentru care suntem atât de neajutorați într-un conflict în care era cât pe ce să pierdem tot.
După 1990 am ratat epic să reconstruim dragostea de țară, dragostea pentru o Românie liberă, democrată, care-și respectă cetățenii și care-i apără, condusă și îndrumată de oameni și instituții, care acționează conform Constituției.
Multe dintre problemele noastre sunt provocate de faptul că încă suntem prizonieri într-o poveste scrisă de alții, în altă parte, cu scopul de a influența și controla România.