Limita mea nu s-a declanșat însă atunci cînd prietena mea, Natalia Gorbanevskaia, în 1968, momentul în care trupele sovietice au intrat în Praga, a mers în Piața Roșie. În toată țara au fost doar șapte persoane capabile să-și exprime dezacordul. Nu am fost atunci alături de prietena mea.
O jurnalistă de la televiziunea de propagandă a Kremlinului a făcut un gest pentru care încă nu știm ce preț va plăti, de sfidare a minciunii regimului Putin. E un gest eroic sau rămâne vinovată pentru complicitatea anterioară?
Foarte mulți din generația mea s-au întrebat, atunci când au apărut după 1990 cărțile lui Steinhardt, Noica, Ierunca, Ioanide, ce ar fi făcut în comunism. Dacă ar fi fost ca Steinhardt, incapabili de turnătorie, indiferent ce preț ar fi plătit, sau dacă ar fi cedat, cum a cedat Oskar Pastior și împovărarea aceasta l-a făcut ca primul strigăt al lui ajuns în Germania și scăpat de oroarea totalitară să fie chiar ăsta: Am cedat, am fost delator!.
Dacă ar fi fost ca Havel, Adam Michnik sau ca tatăl lui Peter Esterhazy, contele despre delațiunile căruia fiul a aflat târziu în viață, când părintele îi murise și când șocul de a-l găsi în dosare ca turnător l-a distrus emoțional pe fiu.
Contrafactual, cu toții alegem să ne distribuim în rolul bun: sigur că nu am fi turnat, sigur că nu am fi fost complici, sigur că omul are mereu pe tavă alegerea, chiar dacă radicală, și mereu știe că alege între bine și rău.
E o capcană. Tocmai îndoindu-ne de tăria noastră morală înțelegem până la capăt consecințele răului.
Asta a făcut Marina Ovsiannikova. Nu s-a ridicat în picioare în anii de dinaintea crimelor lui Putin în Ucraina. Limita ei nu era acolo unde a fost, de pildă, limita lui Nemțov sau a multor ruși care, netăcând, nu au fost părtași la relele Kremlinului.
O spune chiar ea, în înregistrarea pe care a făcut-o înainte de a năvăli în platoul de știri, în direct: „Am luat parte, până acum, la propaganda lui Putin. Am greșit”. Limita ei s-a declanșat atunci când crimele lui Putin au umplut de cadavre străzile unor orașe pașnice, dintr-o țară pe care Rusia a sugrumat-o nu o dată în istorie.
Faptul că unul dintre ai noştri a avut curajul să facă acest act, care era un act de independenţă, m-a schimbat, mi-a dat ideea şi a fost aproape ca un imperativ categoric, că într-o zi va trebui şi eu să ies pe scenă, nu în felul briliant, artistic, al lui Pintilie, dar într-un fel.
Ion Vianu
E aici un gest eroic? În primă instanță, e un gest de recuperare a umanității.
Nimeni nu vrea să fie erou într-un regim criminal. Sunt însă unii, cei mai buni dintre noi, care se opresc înainte de a fi complici la crime. Nimic din ce sunt și au făcut până atunci nu îi califică pentru un soclu de erou.
Nu au fost curajoși în viață, nu au o moștenire genetică, nu au făcut gesturi mărețe. Au fost oameni cu viețile lor obișnuite, cu vise, amăgiri, minciuni și justificări. Când au decis să se ridice în picioare și să strige, au știut însă că nimic din viaţa lor nu va mai fi la fel.
Așa cum viața ucrainenilor s-a schimbat într-o dimineață și a devenit cu totul altceva decât le era familiar, și viața Marinei s-a schimbat într-o seară și a devenit o cu totul altă viață. Nu vorbea despre politică, spun astăzi colegi de-ai ei. Avea viața ei.
Am pus această întrebare de-a lungul timpului multor intelectuali pe care i-am intervievat și care au trăit în dictatura comunistă.
Pentru doi dintre ei, Ludmila Ulițkaia și Evgheni Vodolazkin, istoria a făcut, zilele acestea, o verificare. Și, oricât de nedrept ar fi să trăiești într-o istorie care îți pune la încercare moralitatea/umanitatea, asta se întâmplă.
Ludmila Ulițkaia e neabătută de la vocația umanistă formidabilă și denunță regimul criminal al lui Putin, cu mult curaj, în interviul pentru Spotmedia și spune că aceasta ar putea avea un preț, dar e mai bine să-l plătească pe acesta decât pe cel al conștiinței, Evgheni Vodolazkin, apropiat de regimul Putin, încă tace.
Care e limita până la care îți permiți, într-un regim politic ostil, să îți fie frică? Lumea nu are nevoie de eroi, dar nici de ticăloși
Ludmila Ulițkaia: „Limita mea nu s-a declanșat însă atunci când prietena mea, Natalia Gorbanevskaia, în 1968, momentul în care trupele sovietice au intrat în Praga, a mers în Piața Roșie.
În toată țara au fost doar șapte persoane capabile să-și exprime dezacordul. Nu am fost atunci alături de prietena mea, eu nu am fost în piață, nici nu am știut că ea va merge, deși vedeam cum zboară avioanele.
Limita mea de suportabilitate și de frică nu era acolo unde era a Natașei. I-am fost întotdeauna recunoscătoare Natașei. Limita mea a fost atunci când m-au chemat la Institut și mi-au zis să votez împotriva celor care s-au opus intrării trupelor sovietice în Praga. Atunci a fost momentul în care m-am ridicat și am ieșit din sală. Am fost dată afară atunci.
Pentru fiecare, limita este personală. Fiecare om trebuie să înțeleagă, în conștiința lui, că există un echilibru între demnitate și acest sentiment de frică.”
Ion Vianu: "Când ţi se întâmpla ceva de bine, te întrebai cine este în spatele acestui bine şi de ce ţi s-a întâmplat un lucru bun. Ceea ce te făcea să te menţii, totuşi, era cercul de prieteni.
Eu am resimţit ca un lucru extraordinar de puternic în viaţa mea spectacolul pe care l-a montat Lucian Pintilie, ”Revizorul”, de Gogol. A montat un spectacol care era voluntar provocator şi anti-totalitar, într-un mod genial. Spectacolul a avut patru reprezentaţii, după care a fost interzis.
Pentru mine, faptul că unul dintre ai noştri a avut curajul să facă acest act, care era un act de independenţă, m-a schimbat, mi-a dat ideea şi a fost aproape ca un imperativ categoric, că într-o zi va trebui şi eu să ies pe scenă, nu în felul briliant, artistic, al lui Pintilie, dar într-un fel.
Frica este ca veninul unui şarpe, care te paralizează. Frica face să nu mai poţi păşi într-un loc întunecat, fără ideea că s-ar putea găsi o gaură foarte adâncă, în care să cazi cu totul. Frica este, de fapt, frica de întuneric, frica primară a copilului, în care pierzi controlul vizual.
Era esenţa fricii în totalitarism. Eu îmi aduc aminte, şi nu e uşor să mărturiseşti asta, pentru că sunt mărturii de laşitate, dar mai apăream la televiziune, la emisiuni ştiinţifice şi veneam cu note pe care le ţineam sub masă, pe genunchi, ca să nu fac o gafă politică.
În totalitarism eşti mereu vinovat şi mereu te temi să nu spui ceva nepotrivit. Puţin câte puţin, ajutându-ne între noi, spunându-ne că nu trebuie să ne fie atât de frică, am ajuns să putem vorbi, să fim mai mult sau mai puţin critici. Dar acesta a fost un proces, un proces pe care mulţi nu au putut să îl depăşească şi nu le fac un reproş din asta. Asta era condiţia normală a cetăţeanului român".
Evgheni Vodolazkin: „Profesorul meu a fost marele savant rus Dmitri Serghei Lihaciov. El a fost la fel de renumit în Rusia, cum sunt Soljeniţîn şi Saharov. El nu a fost disident, însă era o linie peste care el nu trecea.
De exemplu, când l-au sunat şi i-au propus să semneze o scrisoare împotriva lui Saharov, a refuzat. În dimineaţa următoare, când ieşea din casă, a fost bătut de doi tineri. Avea 70 de ani, i-au rupt două coaste.
Acest om nu a vrut să fie erou, însă l-au făcut erou vremurile. Fiecare îşi pune o limită. Când l-au înmormântat pe academicianul Saharov, trebuia să fie înmormântat de Academia de Ştiinţe, pentru că era academician, a reieşit că toţi academicienii semnaseră acea scrisoare.
Văduva lui le-a spus că nu au niciun drept să spună ceva la înmormântare şi l-a rugat pe Lihaciov să vină de la Petersburg, pentru că numai el avea dreptul să ia cuvântul la aceste funeralii. Aşa că un om care nu este erou are limitele sale, care îl fac cu adevărat erou.
Eu nu prea cred în acei oameni care, cu sabia în mână, luptă”.