Toată lauda pentru explicațiile detaliate date de ministrul Educației cu privire la deschiderea școlilor în această săptămână și la măsurile luate pentru a evita extinderea pandemiei. Chapeau bas!
Dar se poate întreba orice telespectator: de ce asemenea detalii de profil strict trebuie să le dea numai ministrul personal, pe toate canalele posibile? N-are ministrul și altă treabă?
Nu cumva există în minister persoane competente și autorizate, care dețin de asemenea toate datele, care sunt direct implicate în temă și care – să mă scuzați – ar putea fi pentru mulți telespecatori mai credibile decât ministrul însuși?
Nu cumva aceștia vorbesc direct de la sursă, iar ministrul vorbește doar „informat” chiar de ei? Nu cumva ministrul ar putea rezuma tema într-o alocuțiune, încadrând prioritatea în restul agendei sale, atât de încărcată într-un moment când reîncepe activitatea școlară?
Nu încerc să-l decredibilizez pe șeful instituției, dar cred că agenda ministrului ar trebui să fie doldora de preocupări majore, printre care măsurile antiCOVID, chiar dacă sunt prioritare, nu le elimină pe celelalte.
Fără îndoială, există în minister un înalt funcționar, un specialist axat fix pe problema în cauză, competent în tot ce ar putea spune și, ca urmare, perfect credibil, atunci când prezintă detalii publicului.
Când însă se prezintă ministrul însuși, m-aș aștepta să vorbească astfel încât să ne convingă de cuprinderea viziunii sale asupra educației, iar noi să observăm că agenda sa cuprinde totul, că el este ministrul Educației, nu numai ministrul Redeschiderii Școlilor.
O mizerie înnobilată printr-o exprimare elegantă
La începutul acestui an școlar, o evidență făcută de prefecturi informa faptul că erau fix 1.176 de unități școlare cu toaleta în curte. Popular spus, cu budă. Elegant exprimat „cu grup sanitar exterior”, așa cum informa o scrisoare trimisă de minister unei redacții.
Statistica spune că 8% din școlile „cu grup sanitar exterior” se află în mediul urban, iar restul în comune și sate. La prima vedere, ar putea părea că directorii de școli din sate și comune sunt mai indolenți, că nu le pasă de nevoile elevilor și chiar că o instalație „cu grup sanitar exterior” este tradițională și moștenită din moși-strămoși. Ca să zic așa, e neaoș românească.
Nu este deloc așa. Cei mai mulți directori din școlile dotate cu wc-uri în dosul casei au toată bunăvoința, dar nu știu să se descurce. Ar vrea să aibă apă curentă și canalizare, dar nu știu ce au de făcut.
Căci nu este greu ca, fiind în oraș, să angajezi un antreprenor care să monteze niște instalații și chiar să se ocupe de documentații, dacă nu te pricepi.
Greu este însă să le pregătești singur, să ceri și să obții tot singur avizele sau autorizațiile, după caz, să obții, tot absolut singur, fondurile necesare de la Primărie sau Minister – iarăși după caz.
Toate acestea cad pe umerii bieților directori de școli care n-au mai făcut investiții și nu știu câtă sudoare curge pe frunțile colegilor lor mai isteți de la orașe, care au știut să elaboreze documentații și să întocmească memorii, ca să obțină avizele prealabile, fondurile sau autorizațiile, după caz.
Orice investiție, cât de mică, presupune o birocrație complicată, justificată adesea cu argumentul că așa este metodologia europeană, să te prezinți bine fundamentat atunci când ceri ceva.
Refuz să cred că există vreun director de școală, oricât de modest ar fi el, oricât de modestă școala și oricât de neînsemnată localitatea, care să nu-și dorească apă curentă și canalizare, inclusiv toaletele aferente.
Dar îl înțeleg atunci când privește nedumerit în gol, aflând că trebuie să întocmească memorii cu documentații anexate pentru ca să obțină cele necesare ca să înceapă investiția.
Niciun constructor nu se apucă de treabă, dacă n-ai autorizație de construcție și nicio primărie nu-ți dă autorizație, dacă n-ai obținut de la ceilalți avizele prealabile, acordurile sau alte asemenea documente.
Primăriile, ministerul, Guvernul, asta îl întreabă pe directorașul „cu grup sanitar exterior”: ești pregătit, ai documentații, ai avize sau ceri banii degeaba și parcă-i văd redistribuiți la rectificarea bugetară?
Dar rolul primăriilor, al ministerelor și chiar al Guvernului este să-l și ajute pe acel director, nu numai să-l ia la rost. Riscăm că intrăm și în secolul următor tot cu „grupul sanitar exterior”, dacă aceste instituții vor ține specialiștii în birouri, în loc să-i trimită la directorii neajutorați, ca să-i învețe cum se demarează o investiție, chiar și micuță de tot.
De ce credeți că majoritatea școlilor fără canalizare și fără toaletele aferente sunt în mediul rural? Pentru că sunt mai deștepți cei de la oraș? Nu. Pentru că ei au la cine să apeleze când e vorba de elaborarea unei documentații, inclusiv memoriul aferent.
De altfel, la ei, documentația este mai simplă. Școala de la oraș se racordează la rețeaua urbană de canalizare și la cea de apă, pe când școala din mediul rural are nevoie adesea de puț propriu pentru captarea apei curente, de o pompă pentru aducerea ei la suprafață, o fosă septică proprie și acceptul unei societăți de salubrizare pentru golirea periodică a fosei.
Evident, la așa ceva nu se poate accede decât cu acordul autorității de mediu, al celei de administrare a apelor și neaparat al celei de administrare a teritoriului – primăria. Sunt necesare avize. Și nu-i ușor. În așa ceva se încurcă adesea chiar și titularii de investiții la construcția spitalelor și a autostrăzilor. Ce putem pretinde de la un director de școală de la țară?
Sunt mai multe probleme pe agenda ministrului Educației, pe lângă această urgență
Cum spuneam la început, îmi exprim toată lauda pentru explicațiile ministrului Educației privind modul cum vor fi protejați elevii de agesiunea virusului, de măsurile luate pentru siguranța sănătății elevilor, dar agenda ministrului este mult mai largă și parcă n-am observat că a deschis-o transparent în fața publicului.
Lăsând la o parte discutata problemă a „ grupului sanitar exterior”, transportul copiilor de acasă la școală și înapoi face parte tot din măsurile profilactice antivirus. Nu știu cum a gândit ministrul s-o antameze, pentru că n-a vorbit despre așa ceva.
Mai este și problema programului „cornul și lapele”. Mai funcționează oare? Iar dacă funcționează, atunci care sunt măsurile intreprinse de minister, pentru ca virusul să nu pătrundă în corpul copilului pe calea cornului și a laptelui, inclusiv a ambalajeor aferente, a distribuitorilor și așa mai departe?
Dacă însă programul s-a blocat în unele locuri și a cam fost abandonat, atunci e normal ca tot ministerul să preia de urgență ștafeta reluării, împreună cu primăriile, interesate și ele.
Dar calitatea actului de învățământ? Dar pregătirea și dăruirea dascălilor față de profesia asumată? Dar dotarea cu calculatoare? Dar (ce rușine!) racordarea la sursa de curent electric? Dar tabletele?
În sfera Educației se află și problema preșcolarilor, dar și a analfabetismului, ca să zic așa, clasic, plus a celui funcțional, ambele fiind obiect de agendă pentru ministrul Educației, nu pentru altcineva.
Dar problema abandonului școlar nu tot de educație ține? Carențele din Educație expun adolescentele din zona Vasluiului, a Caracalului, Doljului și altor meleaguri ale țării să cadă în plasa proxeneților transfrontalieri, care le momesc mult mai atractiv în plasa lor decât mecanismul Ministerului Educației la școală.
Pentru fiecare din acestea, se află în minister câte o persoană responsabilă, axată pe problemă și în perfectă cunoaștere de cauză. Există de fiecare dată funcționar care poate vorbi autorizat în numele ministerului, lăsându-i ministrului plăcerea de a prezenta public doar viziunea sintetică din agenda sa.
Vocea unui specialist însă ar suna la urechea telespectatorului mai credibilă decât vocea ministrului și – să mă iertați – chiar decât vocea președintelui Iohannis, amândoi cu câte o agendă incomparabil mai încărcată decât o singură problemă, fie ea și prioritară.
Iată câteva dintre intervențiile ministrului Cîmpeanu despre școala în pandemie:
