Refuzul regimurilor politice de la Budapesta și Varșovia de a accepta să fie puse la colț, pentru că asta ar fi însemnat să accepte condiționarea banilor europeni de respectarea statului de drept, nu a mirat pe nimeni și totuși a căzut ca o veste rea. Dar tocmai faptul de a arăta iarăși cu degetul cei doi copii teribili din Est adâncește criza.
Problema limitării accesului la fondurile europene pentru guvernele care nu respectă normele comunitare în ceea ce privește statul de drept s-a pus, de la bun început, în legătură directă cu Ungaria și Polonia, state pentru care, teoretic, este declanșată procedura de activare a Articolului 7, fără ca asta să presupună și un mecanism real de coerciție.
E punctul în care Uniunea Europeană a înțeles că nu mai poate miza, pe de o parte, pe puterea ei simbolică și, pe de altă parte, pe recunoștința esticilor de a fi fost primiți la aceeași masă unde stăteau țările europene întemeietoare.
- Capitalul simbolic al Articolului 7 fusese supralicitat, iar această narațiune a statelor care fac Uniunea de rușine, atrăgând activarea mecanismului, a fost răsturnată de Viktor Orban într-o narațiune a statelor suverane, care nu se aliniază automat mulțimii, tocmai pentru că au un scop mult mai important. În cazul liderului de la Budapesta, a fost vorba despre apărarea frontierelor creștine ale Uniunii, în toiul crizei refugiaților, care i-a dat material retoric lui Orban, în fața Bruxellesului. În cazul Poloniei, a fost vorba despre prezervarea Europei tradiționale și asigurarea bunăstării propriilor cetățeni, în detrimentul valorilor democratice: presă și justiție independente.
- Cea de-a doua narațiune, a statelor din Est care au fost așezate la marea masă a Uniunii Europene, pe care o construiseră și întăriseră statele din Vest, ieșite și ele din trauma celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost citită în cu totul altă grilă în spațiul ex-comunist și în cel vestic.
O explică politologul bulgar Ivan Krastev, în cartea After Europe: după invalidarea comunismului, statele căzute pradă ororii dictatoriale au simțit nevoia unei reparații istorice. În fond, cortina nu doar că le lăsase pe ele pradă răului sovietic, dar pusese la adăpost celelalte state, care și-au văzut de reconstrucția postbelică și de bunăstarea care i-a urmat. Pentru ceilalți însă, a accepta la masă state mai sărace și cu un nivel de cultură democratică precar a părut a fi un privilegiu acordat, o formă de generozitate – meritată, dar totuși generozitate, ceea ce implică în subsidiar un ascendent.
Or, spune Krastev, când esticii au văzut că nu primesc reparația istorică pe care suferința lor de aproape cinci decenii de dictatură o merita, sentimentul a fost acela de nedreptate, devenit în timp resentiment și speculat ca atare de lideri ca Viktor Orban și, într-o versiune caricaturizată, Liviu Dragnea.
Pe acest fundal s-a așezat declanșarea procedurii de activare a Articolului 7 pentru Polonia si Ungaria, iar liderii politici ai celor două state împricinate au transformat în capital electoral acest nou clivaj. Ca și vechea narațiune a integrării esticilor, și aceasta a primit lecturi diferite. Ceea ce pentru Uniunea Europeană era un clivaj între statele democratice și cele care nesocoteau democrația, Budapesta, Varșovia și, accidental, Bucureștiul guvernat prin sfori de Liviu Dragnea, au vândut ca fiind același vechi clivaj Vest/Est, la care statele vestice nu renunțaseră niciodată.
A devenit curând clar pentru toată lumea că Articolul 7 este mai degrabă un flatus vocis, un instrument formal, complet nefolositor, dar și un argument pentru Polonia și Ungaria de a face front comun. Cum activarea mecanismului cere unanimitate, Ungaria și Polonia își țin reciproc spatele, în virtutea dreptului Estului de a sta la masa comună.
Uniunea Europeană a înțeles în cele din urmă că această retorică a clivajului Vest/Est este o capacană, o muniție pe care discursurile populiste de la Budapesta și Varșovia o folosesc intern, pentru a câștiga alegerile, în pofida nerespectării fășise a normelor democratice: independența presei, a justiției și a societății civile.
Din discursurile liderilor europeni au dispărut referințele la formule care deveniseră deja consacrate: Europa celor două viteze, Europa cercurilor concentrice, tocmai pentru a nu corela criteriul respectării statului de drept cu o pedeapsă aplicată statelor estice.
Dar lui Viktor Orban mai ales îi era prea folositoare această retorică, în această cheie poate fi văzut spectacolul de la negocierile din vară, din Consiliu, în care liderul de la Budapesta a încurcat negocierile, pe care le-a prezentat mai apoi chiar în această cheie a lipsei de considerație și a nedreptății pe care Uniunea Europeană o face curajoasei Ungarii.
Lui Viktor Orban îi convine ca această dezbatere a condiționării fondurilor europene de respectarea normelor statului de drept să rămână legată de chestiunea Ungariei și Poloniei. Îi folosește intern, unde speculează narațiunea veche a statelor estice nedreptățite, îi folosește extern, pentru a para criticile la adresa politicilor sale iliberale cu contra-argumentul că UE a gândit un mecanism întreg, doar pentru a pedepsi Ungaria și Polonia. Sau pentru a le șantaja, un termen mai dur.
Punctual, pentru deblocarea planului de redresare economică ar putea fi făcut un acord interguvernamental între celelalte state-membre, în așa fel încât să fie adoptat în afara bugetului, o propunere care a fost pe masă. Dar condițiile pentru blocaje ulterioare rămân.
Pe termen lung, Uniunea Europeană trebuie să reconstruiască întreaga narațiune, în așa fel încât ea să nu fie legată în mod personal de cei doi membri teribili. Asta ar însemna mecanisme unitare de control pentru toate statele UE și accentuarea criteriilor solidare, care există, pentru cei care citesc atent rapoartele instituțiilor europene. Avantajul lui Viktor Orban e că în iulie, după negocierile pe care le-a încurcat, a fost primul care a spus povestea, astfel încât și-a atribuit rolul de personaj suveran, capabil, de unul singur, să îi reducă la tăcere pe toți ceilalți.
