Deşi termenul „populism” sună prost şi, chipurile, toţi se delimitează cu superioritate şi dispreţ, realitatea dezamăgitoare este că astăzi cam toată lumea care face politică şi candidează la ceva practică discursul populist.
Pentru că este cel mai la îndemână, cel mai confortabil şi cel mai lipsit de riscuri şi responsabilităţi individuale să alinţi „poporul”, să spui că „poporul are întotdeauna dreptate” -o prostie pur şi simplu şi o lozincă ieftină, bineînţeles, pe care o ştim de când poporul l-a ales pentru graţiere pe tâlharul Baraba, nu pe Iisus-, să afirmi că poporul e bun, frumos, corect şi deştept dar, vai!, cei care nu fac parte din popor (?) sunt hoţi, leneşi, corupţi, incompetenţi, şmecheri, trădători, mediocri, mincinoşi, beţivi, violenţi, conspiraţionişti, negaţionişti, manipulaţi, oportunişti, plagiatori, piloşi şi piloase (şi, culmea, să ai şi dreptate, de multe ori), dar apoi să adaugi imediat că tot ce faci tu ca politician faci numai şi numai „de dragul şi în interesul poporului”, că vocea poporului este cea care trebuie urmată etc.
Care popor, cine mai face parte din el?
Cum am ajuns să iubim un popor abstract, crezând sau „constatând” în acelaşi timp, prin generalizare, că politicienii, şefii, directorii, profesorii, magistraţii, medicii, diplomaţii, poliţiştii, jandarmii, preoţii, funcţionarii publici, jurnaliştii etc. sunt corupţi, incompetenţi, abuzivi şi nu se gândesc decât la interesul personal? Cum se împacă cele două convingeri?
Unde începe şi unde se termină poporul?
Populismul s-a banalizat, s-a extins şi s-a generalizat, a intrat adânc în discursul public, este ca un drog care a creat dependenţă şi căruia, în vârtejul competiţiei electorale tot mai dure, trebuie să îi creşti continuu doza, pentru a mai avea efect…
În era populismului, elitele şi elitismul au căpătat conotaţiile cele mai peiorative cu putinţă (ne-am săturat de elite, le detestăm), deşi, dacă observăm cu luciditate, Uniunea Europeană a fost un proiect al elitelor, gândit şi realizat de sus în jos de oameni extraordinari, cu o viziune ieşită din comun şi cu pregătire intelectuală solidă, care şi-au asumat responsabilităţi istorice, nu un proiect construit de jos în sus şi în niciun caz iniţiat de „oamenii obişnuiţi”.
Paradoxul este că, tocmai în vremurile cele mai bune ale UE, de prin anii ‘90, critica cea mai des auzită în conferinţele universitare era că „UE are un deficit de democraţie”.
Sămânţa populismului începuse să rodească. America First încă nu apăruse, ce-i drept, dar emanciparea ideii politice anti-sistem lucra deja discret şi insidios, cu 20 de ani înainte de a vedea explozia populismului din 2016.
Astăzi, după ce populismul ne-a adus Brexitul democratic şi pe Nigel Farage (ca să nu mai vorbim de Trump în SUA), sau pe Orbán şi Kaczynski, aleşi bineînţeles de popoarele lor şi vorbind numai de „binele poporului”, iar aceşti lideri aleşi de popor au blocat bugetul UE pentru că nu vor să accepte ca fondurile europene să fie condiţionate de regulile statului de drept (reguli pe care le consideră „împotriva suveranităţii naţionale”), nu se mai plânge nimeni de deficitul de democraţie al UE, ci ne gândim cum să scăpăm mai repede de populiştii care ameninţă Proiectul European sau relaţiile transatlantice, indiferent că se află dincoace sau dincolo de Atlantic. Este uluitor cum popoare mari şi mici, din democraţii vechi sau noi, s-au lăsat înşelate de discursul populist. Îl aşteaptă exact ca pe un drog de care au devenit dependente, au nevoie de acest discurs dar în acelaşi timp le face rău, pe termen mediu şi lung. Iar „dealerii de droguri” (politice), cu metodele cele mai eficiente de vânzare, sunt singurii care profită de aici.
În acelaşi timp, poporul a devenit tot mai abstract, din vreme ce nimeni nu ştie exact cine anume mai face parte din popor, atâta timp cât niciunul dintre cei pe care îi vedem şi îi ştim concret, cu funcţii în politică şi în societate (să dăm nume?) nu este bun, nu este de încredere şi demn de a fi promovat, fiind tăiat şi rupt în bucăţele de delatorii radicalizaţi spre dreapta sau spre stânga -vocile poporului, desigur- de pe reţelele sociale. Confuzia a devenit, astfel, totală. Nimeni din cei pe care îi vedem în faţă nu este bun, ca individ luat în parte, doar noi, poporul anonim, suntem vrednici de laudă. Iar politicienii au început să se plieze şi să alimenteze aceste aşteptări şi acestui discurs simplist, care ne ţine pe toţi captivi, ca într-un cerc vicios, de frică de a nu uita cumva să lăudăm poporul. Cine ştie să cânte mai bine în urechile poporului este ridicat pe scenă. Un nou Trump sau un nou Orbán se pot naşte oricând şi oriunde, pe un asemenea fond politic vulnerabilizat.
Dacă poporul este aşa de bun, cum de ies din el „numai” reprezentanţi de care suntem nemulţumiţi şi care se contestă unii pe alţii, cu ură şi indignare? Deunăzi, un politician român altminteri inteligent, foarte bine şcolit şi pregătit profesional la vârf, membru al Parlamentului European (deci, „un cetăţean obişnuit”, de bună seamă), s-a gândit că e inspirat să cânte şi el în corul populiştilor, spunându-ne că „politica trebuie făcută de oamenii obişnuiţi”. Adică de cine nu ar trebui făcută politica, exact de oamenii cu virtuţi şi calităţi deosebite? O confuzie mai mare nici că se putea, în tot acest balamuc al populismelor şi al constestărilor reciproce.
Contestarea generalizată din politică şi societate, asociată cu populismul, ne arată că, fără îndoială, poporul bun este undeva bine ascuns iar noi îi vedem la faţă, cu nume şi prenume, numai „pe ceilalţi”, păcătoşi şi plini de tare, care nu ne plac şi nu fac parte din popor.
De ce nu îndrăzneşte nimeni să mai vorbească astăzi despre elitism şi elite, în adevăratul sens al cuvântului? Ştim de ce, pentru că ar fi contra curentului ideologic şi toţi s-ar uita lung şi strâmb, ca la un vestigiu al „Sistemului” nedemocratic şi al neînţelegerii spiritului nou, revoluţionar, al vremurilor şi al reţelelor sociale, în care toţi se dau peste cap „să împuternicească poporul”, ca pe un panaceu iluzoriu al problemelor şi crizelor lumii noastre.
Acum chiar că s-a ajuns, ca să ne amuzăm puţin, într-o fundătură „discursivă şi metodologică”. Populiştii răi, aleşi de popoarele lor din Polonia şi Ungaria, au blocat care va să zică bugetul de 1800 de miliarde de Euro al Uniunii Europene, negociat cu greu de populiştii buni. Aceştia din urmă, la rândul lor, „fac totul” pentru celelalte 25 de popoare ale UE dar iată că sunt acuzaţi că vor „să încalce suveranitatea” celor două popoare libere din Europa Centrală, care au trecut prin comunism iar acum vor să fie „neatârnate”. Bineînţeles, ar trebui să scăpăm de populiştii răi, pentru că noi ţinem cu cei buni. Dar cum să facem lucrul acesta, căci Tratatul UE ţine cu populiştii răi, al căror veto din Consiliul UE, dacă va fi menţinut, nu poate fi trecut cu vederea? Suntem într-o dilemă.
Ei bine, nici populiştii răi nu sunt chiar nebuni, ei ştiu că fără banii populiştilor buni şi fără UE ţărişoarele lor postcomuniste sunt cam în aer, de aceea nu ameninţă cu Exitul şi nu vor să se ajungă la situaţia radicală menţionată de premierul olandez Mark Rutte (care chiar s-a autointitulat în 2017, în timpul precedentelor alegeri, un „populist bun”) şi care a propus, încă din septembrie, „desfiinţarea şi reînfiinţarea UE fără Polonia şi Ungaria”[1]. Dar cei din cercurile de la Bruxelles, trecuţi prin toate jocurile acestea de imagine, în care toţi vor desigur binele poporului, ştiu la fel de bine că nu se va ajunge la situaţia radicală şi că, cel mai probabil, se va negocia cu populiştii răi, se vor schimba acolo în text câteva cuvinte, formulări şi condiţii, ca să rămână totul sau aproape totul ca înainte, iar bugetul UE va fi aprobat în decembrie, astfel încât să intre în vigoare la termen, pe 1 ianuarie 2021.
În felul acesta, şi populiştii buni, şi populiştii răi vor sărbători victoria de Crăciun, după Summitul reuşit din decembrie, fiecare spunând că şi-a impus punctul de vedere la Bruxelles şi că au apărat drepturile şi interesele popoarelor şi cetăţenilor pe care îi reprezintă. Nimeni nu va recunoaşte că nu a avut dreptate sau că a fost învins, o altă caracteristică a populismului veşnic, care nu moare şi nu se predă, ci doar se (re)inventează prin alte teme, care „să apere poporul de abuzurile elitelor”.
Ce învăţăm de aici? În primul rând, că populismul este greu de extirpat din discursul şi jocul politic, intern şi internaţional, odată ce a prins rădăcini. În al doilea rând, că populismul ajunge să creeze probleme şi dificultăţi chiar populiştilor înşişi, întorcându-li-se ca un bumerang peste nas. Ca într-o spirală a escaladării populismului, întotdeauna vor apărea populişti mai mari, care îi vor disloca pe cei de dinainte, scăderea nivelului prestaţiei politice şi intelectuale fiind continuă, de la un deceniu la altul. Să privim numai spre figura premierilor şi liderilor britanici ai partidelor din ultimele decenii.
În al treilea rând, vom înţelege că populismul a dus la declinul calităţii democraţiei şi la o clasă politică „fără clasă”, adică la o politică fără elite. O constatare simplă arată că democraţiile sunt pline de lideri care nu mai citesc (cărţi), ceea ce nu se întâmplase niciodată în ultimii două sute de ani. Democraţia britanică de dinaintea lui Nigel Farage şi a Facebook era incomparabil de nivel mai bun şi cu o clasă politică mai instruită, tot aşa cum era democraţia americană de dinaintea Twitter şi a lui Trump. Furia anti-sistem din democraţiile liberale occidentale nu a produs soluţii politice şi nu a adus nimic bun, doar o sterilă, isterică şi redundantă pretenţie a „împuternicirii poporului” în politică. În timp, aceasta a dus la forme aberante ale interpretării democraţiei precum şi ale negării expertizei şi competenţelor profesionale, în care, pornind de la ideea că fiecare cetăţean are un vot, s-a ajuns să se creadă că „toate opiniile sunt egale ca valoare” şi oricine are dreptul să conteste, în numele libertăţii de expresie, orice opinie formulată de un expert sau de o autoritate calificată, să pretindă că are libertatea să facă ce doreşte, să conteste totul, de la rezultatul alegerilor la măsurile decise de autorităţi, să îşi radicalizeze tonul, atitudinea şi exprimarea împotriva celor cu care nu este de acord, să nege evidenţele, să renunţe la raţiune în faţa teoriilor conspiraţioniste. Asta a făcut populismul în ultimii 20 de ani din democraţiile euro-atlantice, care reuşesc numai prin mobilizări uriaşe şi dramatice, în ultimul moment, să se mai salveze de tendinţele iliberale. Dar cât va mai rezista astfel democraţia liberală, sub asaltul populismului?
Populismul a însemnat totodată şi radicalizare ideologică şi jocul politic „pe sârmă”, la limită şi cu crize împinse la punctul de rupere, pentru că a scos din spaţiul public exact segmentul intelectual moderat, echilibrat, bazat pe competenţe şi adevăruri nuanţate, intermediare dar poate nespectaculoase, care ar fi putut să modereze controversele. Se „cumpără” tot mai puţin în politica actuală formulele nuanţate, căci este vremea lozincilor şi sloganurilor tari, dure, care – în numele poporului – vor să transforme societatea în conformitate cu o sensibilitate culturală sau alta, fie ea naţionalist-conservatoare sau egalitarist-progresistă.
La un moment dat, va trebui dat semnalul educaţional şi cultural al opririi populismului, al retragerii din acest discurs ipocrit al celor care vor să se afirme şi să iasă în faţă (în politică, în societate etc.), un discurs care nu ajută pe nimeni şi nimic, şi cu atât mai puţin poporul.
Ştim, democraţia înseamnă lupta pentru voturi, voturile celor pregătiţi sunt egale cu voturile ignoranţilor, iar viitorilor politicieni le va fi greu să nu mai laude poporul. Chiar dacă prin asta nu îl ajută, de fapt, cu nimic. Situaţia de astăzi, în care populismul a ajuns practic să blocheze Uniunea Europeană (o Uniune în care şi polonezii, şi ungurii trăiesc incomparabil mai bine decât înainte de aderarea la UE, dar pe care liderii lor aleşi şi realeşi o blochează şi o desfid), este cât se poate de sugestivă şi patognomonică pentru boala democraţiei actuale.
Poate suna paradoxal şi surprinzător, dar poporul nu are nevoie de populism, ci de elite şi elitism, în sensul bun, adevărat şi corect al termenului, adică cel de meritocraţie, de reguli clare ale selecţiei şi promovării celor mai performanţi şi mai virtuoşi dintre semeni, a celor mai bine pregătiţi, care pot să facă ceva concret pentru a îmbunătăţi situaţia în fiecare domeniu (politică, administraţie, justiţie, servicii publice, economie şi afaceri etc.), care pot aduce contribuţii de care să beneficieze toţi, nu al unei permanente, false şi contraproductive „cântări” a poporului. Să lăsăm poporul în pace, să selectăm corect elitele, să le recunoaştem ca atare şi să le dăm posibilitatea să lucreze în beneficiul nostru, al tuturor, mai bine decât ar putea-o face „poporul” însuşi prin liderii oportunişti de slabă calitate, căţăraţi la putere pe considerente populiste, repetând clişee şi lozinci care se rostogolesc uşor pe Facebook şi Twitter sau la televiziuni corupte. Să obligăm mai bine politicienii să pună mâna pe carte, decât să „ne cânte” şi să ne spună toată ziua cât de buni suntem şi câtă dreptate avem noi, cei de la baza societăţii, plângând de mila noastră.
De fapt, tinerii de astăzi merituoşi din politică, cei integri, cu studii şi competenţe de nivel înalt, care au muncit pentru a face ceva în profesiile lor, vor să spună –indirect- că ar promova elitele şi elitismul -definit ca paradigma conducerii unei societăţi de către partea cea mai bine pregătită a acestei societăţi-, dar nu ştiu cum să o spună, fiindcă discursul populist este atât de puternic încât a inundat reţelele sociale şi aşteptările votanţilor, devenind toxic şi distorsionând mesajele şi bunele intenţii.
Vor avea nevoie aceşti tineri ai noii generaţii politice care apare, din SUA, Uniunea Europeană (şi România, bineînţeles) de curajul, luciditatea şi responsabilitatea de a stopa valul ipocrit al populismului, întorcându-şi discursul spre valori şi meritocraţie. La început nu le va fi uşor, pentru că lozincile şi clişeele populiste au început să se prindă de ei şi să le intre în vocabular. Dar dacă nu vor face acest lucru, suntem pierduţi, ne scufundăm într-o „idiocraţie” de care se vorbeşte tot mai mult. Înapoi, aşadar, la elite şi elitism?