Prins între partenerii radicali din coaliția care îl menține în fotoliul de prim-ministru, și astfel la adăpost de eventuale decizii nefavorabile ale Justiției, și o parte semnificativă a societății civile, ale cărei proteste au devenit tot mai ample, căpătând amploarea unei platforme sociale pentru care retragerea reformei judiciare nu mai e suficientă, Benjamin Netanyahu nu e de invidiat.
Încă de la revenirea lui la putere, la o diferență infimă față de Opoziția de acum, posibilă pentru că a acceptat o coaliție formată din mai multe partide și mai mulți politicieni cu viziuni radicale, ultraortodoxe, miza lui Netanyahu a fost să obțină pentru sine un spațiu cât mai bun de manevră.
Riscul de a fi un lider prizonier al aliaților care îl țin la putere a fost însă mai mare decât a prevăzut, iar firele care îi susțin sistemul de putere sunt destul de fragile.
Totuși, Benjamin Netanyahu și aliații săi au și o carte bună: votul. Sunt în poziție de putere datorită votului democratic, spun ei. Un argument care nu ține din punct de vedere politologic, pentru că, așa cum remarca Fania Oz-Salzberger într-un interviu acordat Spotmedia.ro, faptul că ești ales democratic nu poate sta ca scuză pentru decizii nedemocratice luate la guvernare, dar care arată o fotografie a Israelului pe care am mai văzut-o în cazurile Brexit și Trump: polarizarea pare perfectă și incomunicabilă.
"Societatea israeliană nu a fost niciodată mai divizată și sunt complet decepționată când mă uit pe rețelele sociale și în presă, nu există dialog real. Avem cam 40% din populație gata să-l susțină pe Netanyahu în orice direcție ar merge acesta, și acum vedem cum schimbările pe care le face demolează Curtea Supremă, și avem alte 40%, aproximativ, de oameni profund revoltați de ce face Netanyahu.
Dar trebuie să adaug că 30 – 40% din populație nu are educație democratică, a drepturilor universale și a noțiunilor de domnie a legii și separația puterilor în stat și atunci ei nu conștientizează colapsul democrației care se petrece în fața ochilor lor", explică Fania Oz-Salzberger.
Care sunt clivajele din societatea israeliană
Președintele Israelului atrăgea atenția înainte de proteste că țara e în riscul de a deveni o colecție de triburi. De altfel, asta i se pare lui Yaniv Iczkovits, scriitor și rezervist de elită, protestatar de la începutul actualei guvernări, a fi marea miză a Israelului:
"Eu cred că proiectul sionist a avut succes, dar asta doar cu primul său obiectiv, să creeze un stat pentru evrei, cu o limbă comună, cu economie și armată.
Al doilea obiectiv este departe de a fi atins, acesta fiind de a da un sens puternic națiunii, de a defini ce anume ne ține împreună.
Nu e suficient doar simplul fapt că ne numim toți evrei, deoarece există foarte multe feluri de evrei în lume, nemaivorbind de faptul că avem vreo 20% arabi. Nu e suficient să spui: evreii trebuie să trăiască la un loc și punct. Trebuie să vedem mai întâi dacă vrem realmente să trăim împreună și cum anume putem face asta. Este Israelul cel mai bun loc din lume unde poate trăi un evreu?".
Din exterior, pare că marele clivaj este între arabii și evreii din Israel, dar pentru cei care trăiesc împreună în Israel, acest clivaj e surclasat de cele interne:
- ultra-ortodocși versus seculari, un clivaj care nu este despre studiul Torei și religie, ci despre raportarea la stat și locul individului în interiorul statului. Ultra-ortodocșii nu fac serviciul militar, nu luptă pe front și nu plătesc taxe, pentru că studiul textelor sacre este un scop care nu poate fi reglementat de puterea politică. Mai mult, numărul lor a crescut exponențial, pentru că au familii numeroase.
"Chiar și în termeni de creștere demografică, sunt de departe comunitatea cu cea mai mare creștere, o familie are 6-7 copiii în medie. Peste 20 de ani, la același ritm de creștere, au șansa să devină majoritari.
Au, însă, și multe conflicte cu Guvernul. Cea mai mare parte a lor refuză să meargă în armată, care în Israel e obligatorie. Au multe probleme și pe partea economică, deoarece bărbații ultra-ortodocși se ocupă mai ales cu studiul, merg la școli religioase, la yeșive, dar asta înseamnă că nu fac niciun ban, și atunci cine să-i susțină? Guvernul.
Problema este că, numărul lor fiind în creștere, Guvernul nu poate susține la nesfârșit aceste familii. Sunt așadar multe probleme și multe conflicte legate de ultra-ortodocși.
Trebuie să spun că, emoțional, sunt profund atașat de aceste comunități, tatăl meu venind de la Satu-Mare, deci am rădăcini în acele locuri unde au fost marii rabini și unde s-au format marile comunități ultra-ortodoxe. Nu mă simt străin de ei, nu cred că trebuie să renunțe complet la stilul lor de viață, cred, în schimb, că trebuie să-și asume mai multe responsabilități ca parte a societății israeliene. Nu trebuie să facă toți armata, dar trebuie să învețe să se preocupe nu doar la interesul lor individual, ci și de cel general, al statului", explică Yaniv Iczkovits.
- așkenazi versus sefarzi și mai ales mizrahi: explică scriitoarea Aylet Tsabari, ea însăși evreică mizrahi:
"Este mai bine decât în trecut? Da, clar lucrurile s-au ameliorat față de cum era pe vremea părinților mei.
Dar trebuie să ne uităm la numere, pentru un răspuns corect: doar 9% din personalul academic este de origine mizrahi, iar femeile mai puțin de jumătate din acest număr. Așa că nu e prea ușor, ca femeie mizrahi, să ai acces în lumea academică israeliană.
Niciodată nu a fost un prim-ministru cu părinți de origine mizrahi sau vreun șef de stat major. Sunt multe locuri în care sperăm să vedem îmbunătățiri.
Un alt fapt interesant este să vezi cât de mulți oameni spun că lucrurile stau foarte bine și nu mai vor să vadă și să audă nimic. Ei spun, gata, peste tot oamenii sunt de origine mixtă, de ce să mai vorbim despre asta, dar totuși fac diferențe în funcție de cum arăți sau de ce nume de familie ai. În Israel e destul de clar, după cum sună numele tău, dacă ești din familie așkenazi sau mizrahi.
În ultimii ani s-au făcut experimente, oamenii au trimis exact aceleași CV-uri la angajatori, doar că au schimbat numele ca să vadă cine este chemat la interviu. Concluzia este că lucrurile nu s-au schimbat, discriminarea este încă ceva foarte real, oricât ar încerca unii să nege evidențele.
În concluzie, e încă de lucru pe partea asta. E mai bine ca în trecut, dar nu suntem încă unde ar trebui să fim, după părerea mea".
- elita intelectuală versus popor: o polarizare care a fost speculată și de Donald Trump și care investește cu legitimitate democratică doar alegerea poporului și ca atare ce e după momentul electoral nu poate fi criticat de elitele nealese. Acest argument e pus în joc în Israel acum de cei care sprijină așa-zisa reformă judiciară a lui Netanyahu: judecătorii sunt numiți, nu aleși, ca atare ei trebuie supuși politicului, singurul investit de popor. Este o esențializare hiperbolică a populismului, care nu pare însă să dispară prea curând din lumea occidentală.
Mai e suficient ca Netanyahu să dea un pas înapoi?
Benjamin Netanyahu, așteptând ca protestele să se stingă de la sine, lumea are și alte probleme, de aici strategia lui de a face vizite externe în această perioadă, a obținut mai degrabă un efect de bumerang: protestele au căpătat un corp politic și revendicările merg acum dincolo de reforma sistemului juridic.
Politologi din Israel vorbesc despre necesitatea unei Constituții clare, care să prevină un eventual abuz de putere pe viitor și despre sancționarea derapajelor radicale din guvern.
Dar premierul Netanyahu mai are o carte pe care știe să o joace: securitatea și tocmai ea devine vulnerabilizată. Dacă și cum o va folosi rămâne de văzut în această perioadă de amânare a modificărilor din justiție, pe care a anunțat-o luni seară.