Violența va izbucni, cineva va fi rănit și odată ce violența începe nu poți pune gloanțele înapoi în pistol, a spus președintele Herzog, într-o adresare fără precedent către națiune, la televiziunea de stat.
E suficientă o grenadă sau o crimă politică pentru ca Israelul să intre în cel mai prost scenariu, după săptămâni de proteste față de o reformă a sistemului judiciar dorită de Guvernul Netanyahu și care a stârnit temeri că deschide drumul spre autocrație.
Din ce pot eu să-mi amintesc, nu a mai existat ceva similar în Israel, ceva care să genereze un astfel de răspuns popular, probabil de la acordurile de la Oslo, din 1995. Acele zile nu pot fi ușor uitate, cu sute de mii de protestatari în Tel-Aviv, iar la sfârșitul protestelor, Ițhak Rabin era mort.
Daniel Gordis
Daniel Gordis, senior vicepresident și Koret distinguished fellow la Shallem College și editorialist la Jerusalem Post și Bloomberg, decan fondator al Școlii de studii rabinice Ziegler de la University of Judaism, explică într-un interviu pentru SpotMedia.ro de ce conflictul din Israel nu are de-a face cu clivajul evrei/arabi israelieni, religios/secular sau cu stânga/dreapta: e vorba despre salvarea democrației, spune acesta.
Daniel Gordis este și autor al numeroase cărți despre gândirea evreiască și curentele politice din Israel și câștigător al National Jewish Book Award. În 2014 a fost pus de Jerusalem Post pe lista celor mai influenți 50 de evrei. În limba română a fost tradus, la Editura Humanitas, cu volumul Israel. Scurtă istorie a unei națiuni renăscute. Cea mai recentă carte abordează relația dintre evreii din SUA și Israel - We Stand Divided: The Rift Between American Jews and Israel.
Ce se întâmplă în Israel? Este o luptă între democrație și autoritarism? Sunt peste 80.000 de oameni, potrivit surselor media israeliene, în stradă, la Ierusalim, luni după-masă.
Depinde pe cine întrebați acest lucru. Ce se întâmplă realmente azi în Knesset este un proces legislativ de adoptare a unei noi legislații și asta necesită trei ședințe: orice proiect de lege este votat în primă lectură, iar dacă trece, apar negocierile politice, amendamentele, așa se ajunge la a doua lectură. Abia în a treia lectură, dacă toate articolele sunt aprobate, devine lege.
Azi a fost vorba doar de prima lectură, în care s-au prezentat articole din ceea ce unii numesc „reforma sistemului judiciar”, iar alții „răsturnarea sistemului judiciar”. Din nou, depinde pe cine întrebați.
Eu, unul, am sentimente foarte puternice legate de aceste lucruri și vi le voi împărtăși, dar adevărul este că în ambele tabere sunt oameni foarte inteligenți și, mai ales, sunt oameni foarte buni de ambele părți.
Cu alte cuvinte, nu este cazul ca unul ca mine, care se opune reformei, să folosească cuvinte tari și să spună că aceia care sunt pentru sunt împotriva democrației sau că nu sunt oameni decenți. Sunt în profund dezacord cu ceilalți în privința acestei legislații, dar e vorba de oameni pe care-i cunosc bine. Cred că ei greșesc acum, dar nu pot să-i cred în stare să răstoarne democrația.
Pe de altă parte, legea este una foarte complicată, de fapt, întregul pachet legislativ de reformă a justiției este extrem de complicat pentru a-l explica în întregime acum, dar vă pot spune pe scurt că este compus din patru părți. Prima, despre selecția judecătorilor, apoi este despre controlul judiciar, al treilea este despre statutul magistraților față de diverse ministere și, în final, despre așa-numita „clauză derogatorie”. Ne-ar lua cel puțin trei ore să vorbim despre toate.
Ce pot spune este că, în esență, aceste reforme, cel puțin dacă ne luăm după susținătorii lor, spun că, din 1990, Curtea Supremă și sistemul judiciar sub conducerea lui Aharon Barak au fost niște curți de justiție foarte liberale - și nu cred că se poate nega asta -, dar mai ales foarte activiste, adică și-au arogat o arie de responsabilitate și de intervenție foarte largă.
Israelul nu are o Constituție sau ceva precum amendamentele după model american, care să statueze principiile echității, ale libertăți de adunare și așa mai departe, așa că Aharon Barak, președintele Curții Supreme, a spus că este responsabilitatea judecătorilor ca, în lipsa unor legi specifice, să acționeze ca și cum aceste legi ar exista, deoarece acesta este, în mod fundamental, spiritul democrației, care se bazează pe astfel de principii.
Doar că așa se poate argumenta, dimpotrivă, că asta dădea libertate prea mare unor oameni, precum judecătorii, care nu fuseseră aleși, în timp ce membrii Knesset-ului sunt aleși de către popor, iar dacă aceștia nu au adoptat acele legi specifice, poate că au avut motivele lor, nu contează, bune sau rele, dar măcar sunt legitime.
Noul guvern, care a fost făcut de Netanyahu deja de câteva luni, este unul controversat, din multe motive. Dar nu a susținut nimeni, ca în America, că s-au furat alegerile, că nu ar fi fost corecte, nimeni nu a reclamat fraude electorale. Adică sistemul democratic a funcționat perfect.
Doar că la aceste alegeri Netanyahu a fost silit, pentru a-și asigura puterea, să facă anumite calcule și să aducă lângă el o serie de oameni din extrema dreaptă, care de unii singuri nu ar fi intrat în Parlament, doar că aducându-i în Likud, s-au captat multe voturi care altfel ar fi fost pierdute. Și uite așa a câștigat alegerile.
Oamenii de care vorbesc sunt unii destul de greu de acceptat, moralmente, de către publicul larg, inclusiv de către mine, precum Itamar Ben-Gvir sau Avi Maoz. Așadar, Guvernul a fost de la început unul foarte controversat, doar că asta nu are de a face cu subiectul discuției noastre de azi, oamenii aceia erau oricum controversați, dar nu din acest motiv au ieșit azi protestatarii.
Acum (luni după-amiază, n.red.) sunt 90.000 de oameni care protestează în fața Knesset-ului, la doi kilometri de locul unde mă aflu acum. Ei nu protestează faţă de nişte politicieni anume, ci la adresa schimbărilor din sistemul judiciar, care azi sunt prezentate în primă lectură.
Mai exact, cei ce se opun spun că nu este o reformă, ci o încercare de subminare a democrației, deoarece se înlătură controlul judiciar, adică orice hotărâre adoptă Parlamentul, indiferent de numărul de voturi cu care o adoptă – nu trebuie o majoritate absolută de 61 de voturi -, nu mai există niciun filtru, nimic nu o mai poate opri.
Adică, de pildă, Knesset-ul, să spunem se reunește în formulă completă: 120 de parlamentari, din care coaliția lui Bibi Netanyahu are 64 de voturi. Și, la modul ipotetic, cei 64 pot vota, cu doar 56 împotrivă, ca alegerile să nu mai fie o dată la 4 ani, ci la 15 ani, adică pur și simplu să-și prelungească mandatul la 15 ani.
Astăzi, Curtea Supremă poate spune: nu este posibil, este o abatere de la legile de funcționare ale Knesset-ului. După ce reforma va trece, Curtea Supremă nu mai are drept de control al legilor și parlamentarii pot rămâne liniștiți la putere 15 ani. Evident că toți ceilalți spun: bine, dar nimeni nu va face așa ceva, oricât de posibil ar fi teoretic.
Chestiunea aceasta, legată de încrederea în cei de la putere sau de lipsa de încredere, a fost ceva care a supărat foarte multă lume.
Așadar, ce avem acum pe străzi este o luptă pe marginea unui set de legi, dar care de fapt este o luptă pentru statutul Curților de justiție, asupra libertății de acțiune și a jurisdicției pe care Curțile le pot sau nu avea.
Din ce pot eu să-mi amintesc, nu a mai existat ceva similar în Israel, ceva care să genereze un astfel de răspuns popular, probabil de la acordurile de la Oslo, din 1995. Acele zile nu pot fi ușor uitate, cu sute de mii de protestatari în Tel-Aviv, iar la sfârșitul protestelor, Ițhak Rabin era mort.
Înainte de acestea, au mai fost proteste în 1981, în timpul lui Begin și Sharon, după masacrele din Sabra și Shatilla – nu au fost acuzați soldații israelieni că ar fi deschis atunci focul, dar erau tabere pe care Israelul le controla și concluziile comisiei de anchetă a fost că le putea preveni. Sute de mii de oameni au ieșit atunci.
Acum e prima dată după aproape 30 de ani, și suntem o țară veche de doar 75 de ani, deci e un interval lung, dacă raportăm la asta.
De aproape 30 de ani țara nu a mai văzut astfel de manifestații. Ce se vede în ultimele zile și săptămâni este că retorica s-a înfierbântat excesiv de mult. Se spune că este una care incită la violență, de exemplu, Netanyahu este acuzat că a incitat la violență, asta ducând la uciderea unui rabin. Doar că în ultimele evoluții se poate spune că și stânga incită la violență, dimineața asta (luni dimineață, n.red.) primarul orașului Tel-Aviv, Ron Huldai, a spus că democrația s-a transformat în autocrație, iar dacă vrem să revenim la democrație, trebuie să fim pregătiți să ne vărsăm sângele.
Este ceva destul de extraordinar, când vine dinspre primarul Capitalei.
Iar acel pilot care a condus atacul din 1981 asupra reactorului nuclear irakian Osirak a pus, săptămâna trecută, un mesaj pe Facebook în care spunea direct că Bibi Netanyahu ar trebui ucis. Acest om este unul din liderii mișcării de stânga.
Iată cum dreapta primește muniție politică să spună: iată, nu putem fi acuzați că suntem singurii care incită, uite ce spun cei de stânga.
Deci e o polarizare puternică în Israel. În interviul nostru precedent, mi-ați spus că clivajul major în Israel e cel dintre israelienii evrei și israelienii arabi. Mai e cazul acum? Sau acum e un clivaj între evreii ultraortodocși și cei să le spunem seculari?
Nu, acesta nu este un conflict religios. În general, persoanele religioase se plasează mai mult la dreapta, dar sunt mulți seculari la dreapta, de asemenea.
Nu este un conflict între evrei și arabi în niciun fel.
E foarte interesant că la aceste proteste nu vin arabii. Eu merg la proteste, arabii nu vin să protesteze și nu vin dintr-un motiv foarte simplu: ei înțeleg că dacă protestele devin despre problemele arabe, ele vor fi percepute ca fiind proteste ale aripii stângi și în acest moment stânga și centrul nu vor să fie percepute ca fiind aripa stângă, ci ca fiind pro-democrație.
Arabii au ales astfel să stea acasă, nimeni nu le-a spus să stea acasă, dar ei au înțeles că acum nu este despre evrei versus arabi, nu este despre politică externă, să lăsăm să fie despre democrație versus non-democrație.
Așadar, nu este despre evrei și arabi, nu este despre ultra-religioși și seculari, nu este nici măcar despre dreapta și stânga, ci despre stânga, centrul și unii plasați la dreapta, care sunt toți contra reformei juridice, versus cei care susțin această reformă.
Sondajele arată că între 65 și 70% dintre israelieni se opun acestei reforme juridice și asta include o bună parte din electoratul Likud, adică dintre cei care au votat pentru Bibi și care spun „Mă bucur că Netanyahu e prim-ministru, dar nu-mi place direcția în care merg lucrurile și faptul că țara stă să explodeze”.
Duminică seară, și nu-mi amintesc vreun alt moment în care să se mai fi întâmplat asta, președintele Israelului, președintele fiind aici mai mult o funcție onorifică, s-a adresat națiunii. Herzog este mai degrabă un tip apolitic, este secular, cu respect pentru tradiții, dar nu religios, tatăl lui a fost primul rabin-șef al Israelului, e admirat și de oameni de drepta, și de oameni de stânga, în special pentru că e apolitic.
El s-a adresat națiunii, la televiziunea națională și, pe scurt, a spus că țara e gata să explodeze, violența e gata să izbucnească și vom trece o linie de la care nu mai e cale de întoarcere.
A cerut practic tuturor partidelor să facă un pas înapoi.
Președintele a spus practic că violența va izbucni, cineva va fi rănit și odată ce violența începe nu poți pune gloanțele înapoi în pistol.
Aseară, oameni de dreapta au spus că e doar președintele, nu are nicio forță, nu trebuie ascultat, dar astăzi în presă au apărut informații că în interiorul Likud au început discuții cum că ar trebui să dea înapoi, să profite de discursul lui Herzog, ca o scuză pentru retragere. Neoficial, sunt oameni în Likud care spun că ar trebui să dea înapoi și asta e speranța mea că vor face.
Cred că rămâne spațiu pentru a face reforma sistemului judiciar. Cei care sunt contra reformei pe care o vrea Guvernul Netanyahu nu sunt împotriva oricărei reforme, nu spun că totul e perfect așa cum e, e loc pentru îmbunătățiri, dar nu așa. Li se spune celor care au votat Likud că știau că va fi așa, dar nu este adevărat, nu aveau nicio idee că se va întâmpla asta, au votat pentru Bibi, nu pentru o platformă.
Speranța mea nu e că reforma judiciară va fi închisă, ci că se va face mai încet, că vom avea un dialog matur național despre ce modificări trebuie făcute și ce modificări nu trebuie făcute, sunt prea riscante.
Așadar, arabii nu protestează nu pentru că nu sunt contra, ci dintr-un fel de maturitate politică, practic. Am văzut că în stradă sunt intelectualii, l-am văzut pe David Grossman, am văzut-o pe Fania Oz. Dar ce-mi puteți spune despre cei care susțin reforma judiciară pe care o vrea Guvernul Netanyahu? Sunt titluri care îi etichetează drept ultra-religioși.
În mod clar, nu. Likud nu este el însuși un partid religios, are și persoane religioase în el, are mulți mizrahi, Bibi Netanyahu nu e un tip religios.
Likud este un partid tradițional, de asta a și putut face de-a lungul timpului alianțe cu partidele religioase, dar oamenii care îl susțin pe Bibi sunt în două categorii.
Primii spun că au încredere în Bibi, au votat mereu pentru Likud, Bibi e singurul prim-ministru pe care-l știu, cu excepția anului trecut, sunt oameni care nu au prins un alt premier în afara lui Netanyahu. Printre ei sunt și câțiva intelectuali, care vor restrângerea puterii Curții Supreme, la fel cum se întâmplă și în SUA.
Cei din categoria a doua, care sunt majoritari, spun că l-au votat pe Bibi și dacă Bibi e în favoarea acestei reforme, atunci o va face, e prim-ministru. Ei nu știu exact ce e în lege, vor să-și trăiască viața, să lucreze, să aibă o familie.
Clar nu are nimic de-a face cu religiosul, cu arabii, cu dreapta sau stânga. Are de-a face cu democrația versus non-democrația.
Viktor Orban spunea că e suficient să fii ales democratic o singură dată. Seamănă situația Israelului cu iliberalismul?
Mulți aici spun că nu trebuie să ajungem ca Polonia sau ca Ungaria, două țări cu democrații problemă.
Care e scenariul cel mai prost pentru Israel, acum?
Cel mai prost scenariu este violența. Fie că va exista o tentativă de ucidere a cuiva de la stânga sau de la dreapta, Bibi e foarte protejat, dar ministrul Justiției sau alții nu sunt chiar înconjurați de trupe de securitate și oameni nebuni pot să ajungă la ei.
Deci violența politică, nu violență în Cisiordania.
Da, violență politică, nu are legătură cu palestinienii sau cu politica internațională.
Sunt zeci de mii de oameni în fața Knessetului, e suficient ca un singur om să arunce o grenadă în mulțime și țara asta va exploda.
Principalul pericol ăsta e, violența politică.
Nu există temeri că Hamas va specula această criză politică internă? Am văzut mai multe atentate săptămânile din urmă.
Ar fi o greșeală uriașă. Când este vorba despre Hamas, nu există nicio diferență de politică între dreapta, centrul și stânga din Israel. Stânga israeliană nu e mai îngăduitoare cu Hamas decât dreapta. Dacă Hamas ar ataca acum, ar fi o scuză legitimă pentru Bibi să riposteze și asta ar uni țara.
Nu spun că Bibi va folosi asta ca scuză, dar cei din Hamas nu sunt proști, ar fi foarte stupid să facă ceva acum.