Vestul Europei e zguduit de un seism provocat de dreapta radicală, anticipat de multă vreme și care nu a putut fi împiedicat. Totuși, magnitudinea lui pune sub semnul întrebării prezervarea status quo-ului în Uniunea Europeană, pe care și-o doresc actorii mari, tradiționali.
Chiar dacă fiecare partid de extremă dreapta pune în circulație narațiuni care țin de specificul local, rămân fondul comun de revizionism istoric, violența politică (de limbaj, strategie, mesaj) și narațiunile dihotomice: noi versus ei (dușmanul colectiv).
Faptul că extrema dreaptă e percepută masiv ca răspunzând unor furii sociale atât în Franța, unde Marine Le Pen provoacă șoc după șoc sistemului politic, cât și în Austria, unde FPO a câștigat alegerile, în pofida radicalizării politicii lui Nehammer, în Belgia, Germania, unde AfD a trecut pe locul doi, în Olanda, unde partidul lui Wilders va avea șase eurodeputați, nu ține de coincidențe, ci de un spirit al epocii care face ca momentul să fie unul semnificativ pentru Europa.
- Europarlamentare 2024: Creștere fulminantă a extremiștilor în Austria, Germania și Franța. Macron dizolvă parlamentul. Premierul Belgiei și-a anunțat demisia
- Europarlamentare 2024, Belgia: Premierul și-a anunțat demisia
- Europarlamentare 2024, Franța: Macron dizolvă Parlamentul, „un joc extrem de periculos”
- Europarlamentare 2024, Austria: Extremiștii au câștigat alegerile. Cel mai afectat, partidul lui Nehammer
- Europarlamentare 2024, Spania: Ascensiune a extremei drepte
- Europarlamentare 2024, Italia: Meloni își consolidează poziția și devine un lider european tot mai puternic
Câteva clarificări terminologice, care ne ajută să înțelegem tabloul general și nuanțele lui.
Politologul olandez Cas Mudde distinge două subtipuri ale extremismului de dreapta:
- dreapta extremă, care este în esență o mișcare ostilă democrației liberale, respinge esența democrației, adică suveranitatea poporului și regula majorității. Exemplul la îndemână este fascismul care l-a adus pe Hitler la putere. Ideologia de extremă dreaptă consideră că inegalităţile sunt naturale, există așadar un grup pur
- dreapta radicală: aceasta acceptă esența democrației, dar respinge elementele democrației liberale, adică drepturile minorităților, statul de drept și separarea puterilor în stat. Dar nu înseamnă că este scutită de rasism și xenofobie: scopul ultim al populismul dreptei radicale este etnocrația și am auzit des în ultima vreme că poporul trebuie adus iar la măreție, poporul fiind definit exclusiv etnic.
Ambele subtipuri, spune Mudde, se opun consensului liberal postbelic, dar în feluri diferite: în vreme de extrema dreaptă este revoluționară, dreapta radicală este mai reformistă.
Pe scurt, dreapta radicală legitimează puterea poporului, în vreme ce extrema dreaptă nu o face.
Dar definiția dată poporului rămâne una comună și trimite la etnie. Diferența dintre cele două, spune politologul olandez, nu e doar cantitativă, în sensul în care dreapta extremă vehiculează o cantitate sporită de extremism, ci și calitativă, ceea ce ajută partidele radicale să se prezinte ca fiind democratice și legitime, să se scuture astfel de infama etichetă a fascismului.
Care sunt teme comune ale partidelor de dreapta radicală care s-au ridicat acum în statele UE, odată cu alegerile europene?
Imigrația rămâne tema mare, cu cele două elemente: imigrația propriu-zisă și integrarea.
Problema imigranților de a doua și a treia generație este acută în Franța, cea a valului nou este mai presantă în Germania și Austria. Este o temă care vine mănușă ideologiei "nativi" versus "străini".
Securitatea este o altă temă: grupurile de extremă dreaptă sunt obsedate de securitate, în termeni de granițe, valori culturale și bunăstare economică. Aici intră și tema vicierii societăților de către grupuri minoritare corupte valoric.
Corupția este o altă temă importantă pentru aceste platforme și este deseori mixată cu autoritarism și populism - elitele sunt conectate la corupție, poporul este cel de la care se ia, pentru a îndestula elitele corupte.
Acestea sunt temele care au adus în prim-plan extrema dreaptă, în pofida nuanțelor locale.
Consecințele sunt deja puternice:
- Poziționarea în forță a lui Emmanuel Macron, care aruncă mănușa: dizolvă Parlamentul, Franța merge în alegeri: "Dacă vreți ca extrema dreaptă să definească Franța, mergeți până la capăt", e provocarea lui Macron.
- Demisia premierului belgian: Belgia, deși nu e în situația seismică a Franței, se confruntă și ea cu o creștere a ideologiei radicale, ca răspuns la crizele care macină Europa.
- Trecerea dreptei radicale pe prima poziție în Austria va accelera politicile anti-migraționiste ale lui Nehammer și România a căzut deja victima acestui calcul politic, în dosarul Schengen. Schengen-ul terestru va fi, cel mai probabil, amânat fără termen.
- Olanda trimite șase eurodeputați de dreapta radicală în Parlamentul European, după ce și Guvernul va avea aceeași direcție ideologică.
- Poziția Ursulei von der Leyen pentru al doilea mandat la Comisia Europeană nu mai este atât de sigură și linia unei negocieri cu conservatorii europeni este fragilă.
- Premierul italian Giorgia Meloni devine făcător de regi, este conservatorul european frecventabil. Marine Le Pen va căuta și ea aceeași legitimare, pentru a spăla eticheta de prieten al lui Putin.
România, fără dreapta extremă "ca la carte", dar cu clientelisme
Aici intervine un alt element care poate lămuri și de ce cazul București are vulnerabilități, chiar dacă nu a adus la putere extrema dreaptă: populismul, care poate încurca la fel de mult starea democrației și care este și el, în teorie, ostil democrației clasice liberale.
Cas Mudde pleacă de la următoarea definiție de lucru: populismul este o ideologie slab centrată, care consideră societatea ca fiind împărțită în două bucăți antagonice: „poporul pur” versus „elitele corupte” și care argumentează, astfel, că politica trebuie să fie expresie a voinței generale a poporului (în sensul lui Rousseau, în care voința generală se opune voinței tuturor).
De fapt, spune Mudde, populismul rareori apare de sine stătător, este maleabil și se mulează pe forme diferite, în funcție de temele dintr-o societate sau alta.
În această definiție, populismul are doi oponenți direct: elitismul și mai ales pluralismul.
Împarte cu elitismul viziunea maniheistă, noi, cei buni, și voi, cei răi, doar că elitismul vede poporul ca fiind corupt de mediocritate, în vreme ce elitele sunt superioare nu doar în termeni morali, ci și intelectuali și culturali. Pluralismul e cu totul altceva, pentru că el vede tocmai diversitatea drept avantaj.
Mai există o intersecție care are istorie în România: clientelismul, în care politicienii cumpără direct bunăvoința oamenilor, fie că e vorba despre plăți directe sau privilegii asociate cu accesul la bunuri si servicii.
Diferența, spune Mudde, e că populismul e o ideologie, în vreme ce clientelismul e mai degrabă o strategie de a câștiga și exercita puterea politică. E mai slab, așadar, decât populismul, dar mai dăunător pe termen scurt. Tot ce le leagă e că sunt indiferente diferenței dintre dreapta și stânga.
Urmăreşte rezultatele la alegerile locale 2024 din București și din țară (Foto & Video)