De când a devenit ministru al Educației, dl Daniel David are epifanii. Atât de mari încât ne putem gândi că știa destul de puțin despre învățământul preuniversitar. Ceea l-ar plasa chiar în regula a cărei excepție a fost prof. Mircea Miclea.
Ajung miniștri universitari respectabili care habar nu au despre sistemul preuniversitar, covârșitor majoritar în domeniul pe care îl gestionează, și devin prizonierii unor secretari de stat și directori osificați pe funcții.
Dar e foarte bine că dl David are aceste revelații despre starea jalnică a sistemului. Doar că de la ministrul Educației așteptarea depășește analiza de presă și ONG. Misiunea ministrului este să vină cu soluții.
E corectă fără fisură concluzia domniei sale: „când paradigme psihoculturale şi socio-economice se schimbă, favorizându-se recrudescenţa iraţionalului prin pseudoştiinţă, Ministerul Educaţiei trebuie să protejeze oamenii şi să asigure dezvoltarea unei societăţi-bazate pe cunoaştere”.
Dar ce facem cum ea? Cum va face ministrul să așeze educația pe linia protecției oamenilor și a supremației cunoașterii?
Prima și până acum singura țintă a dlui ministru sunt profesorii. Justificat, până la un punct. Calitatea educației nu este niciodată mai mare decât calitatea activității profesorilor. Dar nu despre calitate a vorbit în primul rând dl ministru. Ci despre cantitate.
„Statutul profesorului, inclusiv prin salariu, trebuie schimbat, dar asta vine cu responsabilități noi. Asta înseamnă că vreau să stea mai mult în școală. Dacă ești plătit pentru 8 ore, stai 8 ore în școală, nu doar orele în care trebuie să predai. Dacă stai în școală, poți să creezi medii educaționale și interacțiunea cu copiii este alta”, spune dl ministru.
Mi-a amintit amar această declarație de primul lucru pe care l-am auzit în singura perioadă cât am fost angajată la stat (și singura în care am încasat bani publici): „Ți-ai făcut orele?” Mi s-a explicat că singurul lucru care se verifica și în funcție de care primeam sau nu salariul integral era pontarea orelor lunare de muncă: 8 înmulțite cu numărul zilelor lucrătoare ale lunii, pe care ajunsesem să le calculez cu maximă atenție.
Așadar prima așteptare a dlui ministru, adaptat perfect logicii muncii la stat, este ca profesorii să-și facă orele de stat la locul de muncă, indiferent dacă au sau nu treabă. Din punctul de vedere al prof David, profesorii sunt plătiți ca să stea 8 ore, nu ca să predea impecabil câte ore au de predat?
Profesorul să creeze un mediu educațional în care să interacționeze cu copiii? Unde anume să-l creeze? În care spații? În care timp al elevilor, sufocați de un program deja irespirabil? Ce condiții logistice există în școli pentru acest mediu, pentru ca el să nu fie doar vorbe? Tot profesorii trebuie să le creeze?
Sigur, pot să facă la școală imensa birocrație la care sunt obligați în fiecare lună, dar nu văd care ar fi câștigul pentru elev.
Probabil că dl David lovește cumva cu manta astfel în industria meditațiilor, de care profesorii ar avea astfel mai puțin timp. E o iluzie. Ea nu va dispărea decât atunci când nu va mai fi nevoie de ea, când examenele vor arăta altfel.
Și deocamdată dl ministru nu dă niciun semn că ar vrea să schimbe ceva din acest punct de vedere. Se face că nu vede, se pare, că și viitorul sistem dublu de admitere în liceu este menit să stimuleze această industrie și să agraveze inechitățile din sistemul de educație.
Mai mult, dl ministru ne anunță cu aer de normalitate că este de acord cu examenul oroare de admitere în clasa a V-a, pentru care pitici de clasa a III-a și a IV-a încep să facă meditații și intră în malaxorul unor emoții complet toxice pentru vârstă lor.
Sunt profesori care chiulesc de la ore? Desigur. Care nu-și fac treaba? Fără îndoială. Dar pe ei trebuie să-i țintească ministrul, nu să-i anatemizeze pe toți, la grămadă. Și, ce să vezi, primii care nu au cum să-și facă treaba sunt inspectorii școlari care se ocupă concomitent de inspectorat, de mentorat, de politică. Nu l-am auzit pe dl ministru cu vreo declarație în direcția acelei superclientele.
Constată dl ministru că absolvenții buni fug de învățământ, ceea ce provoacă o criză a profesorilor. Sigur vor fi atrași de un sistem sufocat de birocrație, cu salarii mai mari prin creșterea normei didactice și în care să fie legați de clădirea școlii, indiferent că au sau nu ce face acolo.
Este adevărat că e nevoie, după cum spune dl David, de o reformă a educației. Cu cine vrea domnia să o gândească și aplice? De când a venit la minister este flancat de aceiași șefi ai ministerului înțepeniți pe funcții, clienți politici prin definiție. Paraschiv, Lazăr, Ion sunt garanții ale eșecului, oameni care au fost părtași la dezastrul de acum.
Când îl vom vedea pe dl ministru însoțit de alți oameni, de profesori cu experiență și rezultate la catedră, iubiți de elevi și cu idei reformiste, atunci voi crede că există o șansă de reformă reală. Nu e cazul. Dl ministru pansează cangrena cu declarații de analist ongist competent care așteaptă acțiunea hotărâtă și profesionistă a unui ministru.
După lunile de mandat ale domniei sale începe un bacalaureat organizat peste cursurile celorlalți elevi și cu speranța că subiectele vor fi bine formulate, iar baremele corecte. O așteptare fragilă după ce la simularea evaluării naționale, tot în mandatul dlui ministru, unul dintre subiectele la limba română a constrazis exact ceea dl ministru susține.
Au fost depunctați elevii cu spirit critic și atenție, dar au fost punctați cei care au bifat mecanic, nu doar logic, ci și factual eronat. Evident, nimeni nu a pățit nimic.