Venit să modernizeze Armata română, exemplar dezorganizată, cum o caracteriza generalul Berthelot, Fontaine ia lecții despre sufletul românesc de la soldatul Petru Negru. Învață descolindatul, un fel de blestem autentic, până când comuniștii îl expulzează din România și arestează fetele de la Liceul Francez, într-unul dintre loturile atât de profitabile Securității: de ce să îl arestezi doar pe cel care spune un banc, când poți face un lot întreg din prietenii lui?
Cătălin Mihuleac descrie cu umor și sarcasm mediocritatea care îi caracteriza pe securiști și noua lui carte, Poziția a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine (Editura Humanitas), reușește să ne facă să vedem cât de ușor poate omul să decadă și să pactizeze cu un regim rău. Sau cât de malefică era dictatura, care, dacă nu reușea să te facă delator, te compromitea și te juca pe degete. Petru Movilă își dorește cu ardoare să fie arestat, așteaptă securiștii în fiecare dimineață, frumos îmbrăcat, pentru ca ceilalți să vadă că el nu este turnător.
Făcând o comparație între ce s-a întâmplat înainte de progromul de la Iași și ce s-a întâmplat înainte de mineriada din București, pot spune că avem exact aceeași structură cu agitatori, cu presă, chiar cuvântul teroriști care a fost folosit în perioada aceea de președintele Iliescu.
Deși nu scrie romane istorice, scriitorul Cătălin Mihuleac recuperează, prin literatură, părți esențiale din memoria socială a României, multe dintre ele neasumate, din cauza răului pe care ar trebui să admitem că l-am făcut, în istorie. Unul dintre aceste momente este cel al antisemitismului interbelic: cât din el e de pus în seama Zeitgeist-ului, spiritului epocii, cât era originat social, în ura care, spune Cătălin Mihuleac, circulă și se repetă în istorie.
În ultimii ani, edițiile în limbile germană și franceză ale romanului America de peste pogrom au atras atenția atât presei literare, cât și publicului. Ediția franceză, Les Oxenberg & les Bernstein (Editions Noir sur Blanc, 2020) a primit premiul Meilleur roman européen 2020 acordat de revista literară Transfuge.
Care sunt marile povești pe care ni le-am spus despre istoria noastră, în ultimii 100 de ani, care este de fapt vârsta lui Deborah, unul dintre personajele dumneavoastră? Nu scrieți romane istorice propriu-zis, dar ele pleacă de la istorie.
Aș face-o o mică precizare, o mică rectificare, fundalul este istoric, dar romanele nu sunt istorice, ele nu își propun să se suprapună peste munca riguroasă a unui istoric. Ca să mă folosesc de o imagine, istoricul este furcnicuța care trudește, iar scriitorul vine cu chitara lui, cu mandolina lui și pune totul pe note și face un cântec. Dar într-adevăr, ca să dau o mai mare greutate cărților pe care le comit, m-am folosit de anumite perioade istorice și cred că am acoperit ultima 100 de ani, dar fără să îmi fac un scop dintr-asta. Pur și simplu am vrut să fac un lucru mai serios, să fac și eu muncă de arhitect și partea efectivă a scrisului să vină doar după ce am un plan foarte bine definit și am o bază de date foarte riguros construită.
Ce aduce literatura în plus față de istorie, în termeni de memorie socială? De pildă, atunci când vorbim despre Holocaustul românesc, o temă recurentă.
E un termen care pe mine mă cam zgârie la ureche. Scriitorul vine cu povestea, scriitorul umanizează. Dacă istoricul lucrează cu date statistice, lucrează cu niște realități reci, scriitorul vine și pune suflet, cu instrumentele lui, cu condeiul lui, și încălzește toată baza contabilă, care este rece.
Am avut un profesor foarte bun de istorie, dar orele erau destul de plictisitoare, nu aflam decât niște cifre. Nu-mi ajungea. Profesorii, din păcate, cât erau ei de bine pregătiți, nu treceau catedra, cum spunem astăzi despre cineva că nu trece ecranul, nu ajungeau până la noi.
Este literatura o metodă de a recupera fapte din trecut, pe care poate nici nu le avem în manuale?
Eu personal nu-mi propun așa ceva, ci să îmi duc mai departe meseria, să o practic în continuare mă folosesc de ce-mi apare în cale, pentru că hazardul are un foarte mare rol.
Cumva a ieșit în cale tocmai această trilogie, să-i spunem evreiască, unde tema mare este antisemitismul. A propos, de ce vă zgârâie Holocaust românesc?
Termenul este prea dur, pentru că poporul român are ceva foarte molcom, iar eu fiind moldovan, sunt într-o zonă de contemplatori de profesie. Moldovenii au o natură ceva mai gale și așa, mai de privitori la lună.
Fără să-mi propun asta, îmi ies personaje în cale. În America de peste progrom, de exemplu, m-a urmărit ani în șir tema asta a hainelor second-hand. Întâmplător am aflat că meseria asta de vânzători de vechituri este meserie tipic evreiască. De fapt, în Cei trei purceluși, desenul animat care ne-a amuzat foarte tare, lupul era portretizat ca un vânzător de haine vechi și avea exact postura vânzătorului de haine vechi, cu sarsanaua aceea în spate și puțin gheboșat. Și pe mine m-a urmărit metafora asta pentru că este o metaforă. Second-hand nu sunt numai hainele, nu-s numai obiectele, second-hand sunt și ideile pe care le avem. Și antisemitismul de astăzi este la mâna a doua, la mâna a treia, a șaptea, el se regenerează.
România a cunoscut epidoade de antisemitism, chiar înainte ca Hitler să declanșeze soluția finală. Le amintiți în cărțile dumneavostră.
Așa este, dar exista un context, un context istoric, exista o anumită guvernare atunci. La apariția unui volum colectiv am auzit pe vorbitorii de acolo zicând că violența asta care care a erupt în perioada aceea se datora invidiei sociale. Într-adevăr, exista și o anumită invidie socială, economică, pentru că evreii au capacitatea asta de a fi foarte vizibili. Partenerul de poker al regelui Carol, un evreu, avea o vorbă foarte înțeleaptă, Nu toți evreii sunt Rotschild. Asta e ca o particularizare a unui proverb care spune că nu toți bancherii sunt evrei, atunci așa era propaganda care exista acolo.
E vorba de practicarea unor meserii pe care le-aș numi generatoare de de antipatie socială. Așa a fost profesia de arendaș. Boierul își lua un un arendaș. Arendașul în 99% din cazuri era evreu. Dar ce vreau eu să spun? Majoritatea evreilor au practicat meserii umile. Au fost croitori, au fost cizmari, au fost peticari. În Târgu Cucului, cartierul evreimii ieșene, era foarte practicată de femei profesia de jumulitor de păsări.
De asemenea în sate, dacă țăranul voia să-și dea copilul la școală, avea nevoie de bani și pentru asta se împrumuta de la evreu. Erau anumite profesii, să spunem așa, generatoare de antipatie. Dar să nu uităm că domnitori ca Mihai Sturza, de pildă, au promovat, au încurajat stabilirea evreilor în anumite localități. Fălticeni, de pildă, așa s-a născut.
De la antipatia socială, probleme sociale până la ideologia antisemitismului e totuși cale lungă. Până la Goga, pe care l-ați amintit de altminteri. A propos, mai are statuia la Iași?
Mai este, cu un anumit comentariu pe umărul lui lui Goga, destul de stupid, în care spune că, din păcate, nu întotdeauna a fost la înălțime.
Da, într-adevăr era ideologia momentului, atunci era de bonton să fii de dreapta. Eu acum încerc să calmez lucrurile, să temporizez, pentru că după apariția cărților s-a întâmplat un fenomen în partea asta de Europa. Am fost acuzat că m-au plătit evreii să scriu. Din partea evreiască a venit acuzația că m-au plătit ceilalți, ca să-i denigrez.
Chiar am avut niște niște ieșiri, dar a existat un un context istoric.
Pe care nu ni-l asumăm.
Da, nu știm cum să avem de-a face cu el. Dar antisemitismul nu este o modă românească. Antisemitismul în Europa acum a erupt în Franța și chiar și în America, chiar în localități ca New York. Sunt și lucruri care alimentează și v-aș da punctual, uitați-vă cam câți miliardari evrei au fost lângă Putin, toate lucrurile astea, din păcate, alimentează antisemitismul.
Vă scrieți cărțile recurgând la umor, dar mierzul este grav. E umorul util atunci când de fapt spune fapte grave?
E o construcție acolo și este un stil pe care mi l-am format în decursul deceniilor, un ton mai aerodinamic l-aș numi. Curge mai ușor, se duce mai ușor spre inima omului.
Însă marea mea șansă a fost că am discutat cu și chiar m-am împrietenit cu unii oameni, de exemplu cu profesorul Ioan Gottlieb, profesor eminent la Universitatea din Iași. El a trecut prin trei lagăre naziste și cunoscând natura umană, natura umană nu rezistă numai într-un registru în negru.
Uitați-vă cum este Lista lui Schindler, pornind de la un roman. Da, e un film minunat, dar este un film aproape insuportabil ca să-l urmărești, pentru că este doar într-un singur registru. Am discutat, de exemplu, cu o doamnă care a supraviețuit deportării în Transnistria și care spunea da, eram așa de supărată că murise un prieten de-al meu, dar la două seri după asta a venit băiat din din apropiere, erau toți deportați acolo în niște sătucuri, care a cântat la acordeon așa de frumos.
Semn că umanitatea se poate prezerva și în cele mai negre condiții.
Da, da, exact asta vreau să spun.
Pe mine m-a marcat foarte tare episodul în care Deborah își salvează bunicii, de fapt, ucigându-i, eutanasiindu-i.
Întotdeauna e un scop de-al meu să urmăresc sinusoidele astea comportamentale umane. În America de peste progrom, un capitol e sus, un capitol e jos și toate astea te zdrențuiesc, dar te și seduc. Eu cred în seducția textului. Deci textul trebuie să aibă capacitatea asta de a vrăji și pentru asta îl duci prin toate compartimentele, îl duci prin toate stările și de fapt, după ce se încheie cartea, după aceea începe digestia ei și începe relectura și toate fragmentele astea încep să fie rumegate.
După ce am citit Poziția a unsprezecea am recitit America de peste progrom, pentru că nu văzusem din prima că sunt și povești pe care nu le spunem și care trec ca traumă de la o generație la alta, pentru că Dora nu și-a spus povestea. Ea practic aproape că s-a disociat de identitatea ei de copil, de Golda.
Cei mai mulți preferă să nu vorbească. Este o probă de maratonist al psihologiei să determini la un moment dat omul să-și deschidă sufletul în fața ta, pentru că știi că omul știe că de-aici se naște o poveste și mai știe și că se supune unor riscuri. Povestea s-ar putea să-l dezamăgească, pentru că tu ca scriitor iei un anumit personaj, dar îl modelezi cu mâinile tale. Sunt cazuri celebre când, de exemplu, o rudă de-a unui scriitor nu vorbit toată viața cu el, pentru că s-a recunoscut într-un personaj.
Vi s-a întâmplat asta?
Da, doamna care mi-a furnizat povestea care mi-a slujit de model la Deborah din păcate s-a supărat extraordinar de tare pe mine.
Nu i-a plăcut cum ați spus povestea sau s-a simțit expusă?
Eu am pregătit-o și i-am zis că sunt povești pe care mi le-ați spus dumneavoastră, dar personajul respectiv nu sunteți dumneavoastră. Dar ea a fost atât de furioasă încât s-a manifestat împotriva mea și împotriva cărții.
În cea mai recentă carte, Poziția a unsprezecea. Domnișoarele lui Fontaine e vorba despre decăderea din verticalitate a omului. Urmăriți și aici omul și slăbiciunile lui. Am intrat în comunism după o perioadă în care se succedaseră deja câteva dictaturi. Cât de mult a contat asta în recuperarea trunchiată a istoriei de dinainte?
Au recuperat-o cum au vrut, au evitat anumite subiecte. Este o carte despre progromul de la Iași, din care au șters anumite anumite episoade nefavorabile și au rescris. Eu am citit note informative din perioada Doftanei, în care se plângea conducerea de la Doftana că Gheorghe Gheorghiu-Dej îi bătea pe gardieni și că aveau un regim atât de destins, încât deținuții mergeau și lucrau la oameni prin sat ca să mai facă un ban. De aici până la poveștile despre suferința lui din pușcăria de la Doftana e o mistificare, este o cale destul de lungă.
Dar comuniștii sunt maeștri la astfel de trucuri, de fapt inspirația era KGB-istă. Pentru că uitați-vă, de exemplu, ce-au făcut rușii cu masacrul de la Katyn, pe care l-au atribuit germanilor. Așa erau timpurile. Dar iarăși pot să spun că în alimentarea antisemitismului de astăzi am remarcat că treaba asta se tot propagă. Adică în Poziția a unsprezecea apare Mișu Dulgheru, Moise Dulberger, care fusese un mic șef de bancă, ulterior a devenit șeful secției de anchete penale de la Securitate. Avea foarte multe pe conștiință. De asemenea, pușcăriile din România, nu uitați că și ele au fost puse în scenă de Nicolski, pe numele lui adevărat Boris Grunberg. De asemenea Gisela Vass, bunica domnului Bogdan Olteanu, care a fost șeful Camerei Deputaților.
Cum suna și sloganul emisiunilor ținute de Adrian Cioroianu, istoria este o poveste, depinde cine o scrie. Știți, este vorba aceea celebră a lui Stalin: Nu contează cine votează, contează cine numără voturile.
Fontaine vine din Franța să modernizeze Armata română și-și dă seama că pentru asta trebuie să învețe sufletul românesc. Ce e tipic acestui suflet românesc? În carte apare descolindatul, care e un fel de blestem, ca fiind una dintre trăsăturile românilor. O să facă istorie acest descolindat.
E ca un fel de blestem care se administrează, dar nu l-am inventat eu. Făcea mai fluidă ura dintre oameni, adică în perioadele de Crăciun, atunci când oamenii se îmbrățișează și se strâng îmbrațișați pe versuri, îi urez cuiva antipatizat „să ai trei cancere, să mori”. El a fost studiat de istoricul Petru Caraman, dar nu este un obicei tipic românesc. În zonele în care au fost evrei, într-adevăr, el a explodat, adică în Galiția, parte din Polonia, în Ucraina. Era reacția față de niște comunități antipatizate de majoritate.
Acele comunități erau fie etnice, erau descolinduri adresate armenilor, adresate romilor sau evreilor, dar erau dirijate de multe ori și spre anumite profesii, pentru că dacă un țăran voia să-și trimită copilul la școală, atunci trebuia să se împrumute la evreu, am zis asta deja. Deci împotriva anumitor profesii, cum ar fi cămătăria, de asemenea mai exista profesia de cârciumar, care era practicată și cu vinul botezat și cu obiceiul acela extraordinar de nociv, că atunci când omul voia să mai bea la câciumă, că se aprindea, atunci proprietarul, care să spun că era evreu sau armean, îi spunea bun, îți mai dau să mai bei, dar dacă nu-mi aduci banii, facem un act acum, cum că îmi dai lotul de pământ sau îmi dai bucata aia de acolo. Bineînțeles că omul semna și venea apoi cămătarul cu nota, cu poliție, cu jandarmul și-l dădea afară chiar la un moment dat. S-au interzis cred că în perioada lui Kogălniceanu actele astea făcute fără notar.
Credeți în definiții pentru un popor?
Nu, bineînțeles că nu, dar există niște caracteristici dominante, asta nu putem să negăm. Poporul român este ceva mai melancolic. Îți dă și haina de pe el. Celor mai mulți oameni le lipsește latura asta pragmatică și cumva e naivitatea asta lui mai ușor de exploatat, de manipulat. Făcând o comparație între ce s-a întâmplat înainte de progromul de la Iași și ce s-a întâmplat înainte de mineriada din București, pot spune că avem exact aceeași structură cu agitatori, cu presă, chiar cuvântul teroriști care a fost folosit în perioada aceea de președintele Iliescu.
Are legătură decalajul și înapoierea pe care Fontaine le remarcă la armata română cu această ușurință a poporului de a fi manipulat?
Fontaine făcea parte din misiunea Berthelot, care a fost solicitată pentru a antrena armata română, care era excelent dezorganizată, chiar generalul Berthelot așa o numește, excelent dezorganizată. Acest Marcel Fontaine era un om care citea în tranșee, or, asta nu-i la îndemâna oricui, cădeau gloanțele și el era un iubitor de literatură. El devine conștient că nu poate obține victoriile acelea în luptă, nu poate antrena armata română formată din țărani, fără să-i cunoască sufletul, fără să-i antreneze și sufletul și fără să se prindă în horă cu el și fără să se coboare puțin la mintea lui puțin copilăroasă. Aici este tot secretul.
Bineînțeles că manipularea lui este într-un sens pozitiv. De cele mai multe ori noi suntem tentați să întrebuințăm termenul ăsta pentru un scop negativ, dar nu întotdeauna e așa.
Până la urmă ajunge să se românizeze, pentru că câștigă o bătălie descolindând.
Câștigă o bătălie așa și mai ales după ce a fost expulzat, după ce în 1948 s-a închis Liceul Francez unde el preda, el făcea parte din Misiunea Universitară Franceză, a avut o emisiune la radio, Ora României. Asta a dus la arestarea fetelor de la Liceul Francez, lotul francez.
Atunci era moda loturilor. Deci pur și simplu s-a ajuns la concluzia în cadrul Securității că este mult mai benefic, mult mai profitabil să arestezi en gros decât en detail. Adică dacă cineva, de exemplu, spune un banc, atunci de ce să-l arestezi doar pe el, când poți să-i arestezi toți prietenii și câștigi mai mult.
Au fost tot felul de loturi, lotul sionist a fost iarăși unul foarte în vogă.
Fontaine a rămas un mare iubitor al României. El nu a mai călcat ulterior în România, vila lui de pe Coasta de Azur se numea Mi-e dor, în românește.
Credeți că a fost dezamăgit pentru că fosta lui ordonanță a cedat cumva în comunism?
Știți, prieteniile au și ele suișuri și coborâșuri. Cred că o prietenie adevărată trebuie să treacă și prin niște momente de de fricțiuni.
Practicați umorul în ceea ce scrieți. Vorbim despre Securitate și umorul devine amar, pentru că vorbiți despre mediocritatea securiștilor. Să creadă un securist că dușul cu apă rece în închisoare înseamnă că el a permis în închisoare un obicei capitalist – dușul scoțian – e de mare clasă.
Sunt care intră poate puțin în zona burlească, dar m-a amuzat formularea că practic umorul, ca și cum aș practica înotul subacvatic. Umorul înseamnă să ai un ton să spun mai pacifist și să râzi în primul rând de tine.
Folosesc tot registrul comic, care înseamnă și ironie, înseamnă și parodie, înseamnă și sarcasm și tot registrul ăsta eu încerc să-l folosesc și involuntar, pentru că asta este, să spun, firea mea, dar și pentru că registrul comic, toate ingredientele astea sunt foarte buni conservanți. Dacă noi citim astăzi, după atâția ani, Mark Twain, de pildă, este pentru că există ingredientele acestea comice, iar comicul este un foarte bun conservant.
Scrieți acum o carte nouă?
Da, acum am terminat un nou roman. Sunt în ultima fază, care ia foarte mult, când încerc să fabric exact acea fluiditate de care vă vorbeam, adică frazele să curgă, totul să curgă foarte natural. Dar pornește de la două personalități uriașe născute în Iași. Una dintre ele a fost bun maestru, un om care nu numai că a dezvoltat cinema-ul francez, dar a construit săli de cinema în marile orașe ale Franței și în Belgia. O personalitate formidabilă, născută în Iași, moartă la Auschwitz, la fel ca Benjamin Fondane.
Celălalt este mai aproape de corazonul meu, pentru că e un tip născut în Iași, absolut necunoscut în momentul ăsta în România, el a dezvoltat moda franțuzească într-un anumit sector, ulterior a fost arestat pentru că era în Franța. În Paris a existat așa numita razie a notabililor, adică la un moment dat au fost arestați niște evrei, cei mai spectaculoși, cei mai celebri, care erau avocați, ca să dau un exemplu și culmea că cei mai mulți locuiau în așa-numit ghetou al bogaților cu ghilimele, care este arondismentul 16 din Paris. Iar personajul ăsta al meu, când a văzut unde duce celebritatea, a zis „bă, frate, dacă asta înseamnă celebritatea, eu prefer să las tot și să mă duc și restul zilelor să mi-l trăiesc în cel mai deplin anonimat”.
E o carte la care cred că vin cu un plus de stilizare.
Prețuiți mai degrabă stilul, decât povestea?
Încerc să nu obosesc omul. Este o splendidă poveste. Când într-un gang, un cetățean cu pistolul oprește pe cineva și îi spune „stai, nu mișca mâinile sus” și în timp ce ăla săracul tremura, scoate o foaie și îi citește o poezie și spune „Domnule, te rog să mă ierți, dar n-am găsit altă metodă de a mă face și eu ascultat”.
V-ați întrebat ce ați fi făcut, în locul personajelor dumneavoastră, în acele vremuri?
Absolut, pentru că noi o facem acum cumva pe eroii, dar eu sunt convins că dacă am fi fost strânși cu ușa făceam și noi toate nefăcutele.
Imersiunea asta în arhive te duce și la niște descoperiri neplăcute. Vezi cum oamenii au făcut compromisuri mari.
Și Deborah, care e personaj pozitiv, ea e victimă, face compromisuri pentru a supraviețui.
Aici am de făcut o mică nuanțare. O persoană care trăiește mult, longevivă, nu este musai supraviețuitoare. A trăi mult nu înseamnă că e supraviețuitor, ea este până la urmă o înfrântă, care la un moment dat nu mai crede deloc în natura umană. Când merge la Bruxelles, de zilele Holocaustului, și vin niște domni și citesc niște discursuri, ea vede că elevii respectivi râdeau de ei și își dă seama, săraca, că nimic nu s-a schimbat în ura omenească.
La fel cum în Poziția a unsprezecea, cetățeanul respectiv care debarcă, printre multele obsesii ale mele, una de natură profesională este legată de debarcarea din Normandia și am fost de mai multe ori în Normandia în zona aceea, pe toate plajele acelea, și în 2019 unul dintre veteranii debarcării a ținut să sară cu parașuta exact în același loc. În timp ce se apropie de pământ, el își amintește că de fapt nimic nu s-a schimbat în ura asta dintre oameni.
Sunt ura și polarizarea mai puternice azi?
Sunt mai mulți oameni. Deci gândiți-vă cât a crescut cantitatea de ură. Alta este viteza, alta este combustia, acum circulația urii este mult accelerată, avem și o tehnologie care ne permite, pe care altădată nu o aveam. Când trebuia să trimitem o scrisoare și ajungea în două săptămâni, ura mai trecea.
În general scrisul, scrisul de mână calmează pornirile astea violente.