Presa trece printr-o criză majoră de credibilitate pentru care e principala vinovată. Am început să scădem nivelul ca să dăm publicului doar ce-și dorește, atât de mult încât am ajuns să fim sub el. Fiecare actor implicat în acest joc – patron, jurnalist, client de publicitate și, poate, chiar publicul – a derapat de la rolul lui și a crezut că este mai mult decât trebuie, spune Petrișor Obae, editorul Paginademedia.ro, jurnalist cu aproape 25 de ani de experiență.
Într-un interviu pentru SpotMedia.ro, Petrișor Obae a analizat evoluția presei, a relației dintre presă și putere, dar și radicalizarea publicului.
“Facebook ne-a învățat că oricât de urât, prost sau mârșav ai fi, îți vei găsi o bulă care să te ridice în slăvi. Existența acestor bule le-a anulat oamenilor rezistența la critică.
S-a ajuns la extrema în care oamenii nici nu mai vor să fie contraziși. Iar dacă jurnalistul o face, nu mai este văzut că un exercițiu democratic, ci că ofensă, întrebarea nu mai este legitimă, ci una cu fond ascuns, ostilă”, spune Petrișor Obae.
După PSD cel netransparent și cu adversitate față de presa independentă au venit la putere PNL și USR-PLUS, susținătorii deschiderii. S-a schimbat ceva în relația dintre putere și presă?
Câteva diferențe probabil că vedem. Prin definiție, politicienii români nu sunt oameni dispuși să ofere informațiile pe tavă, deși, teoretic nu ar trebui să aibă nimic de ascuns. Dar odată ajunși în poziții de putere, oamenii tind să ascundă informații.
Mai e ceva, mulți din generația tânără de politicieni au mare experiență în privat. Ceea ce, pe de-o parte, e bine, pentru că în privat sunt încurajate competiția și calitatea. Dar acolo informațiile sunt întotdeauna sub cheie.
Pentru că acolo sunt bani privați.
Evident. Nu e de condamnat, desigur. Dar acest tip de comportament din privat este păstrat de multe ori și după ce omul e numit în funcție publică, uitând că regulile sunt total diferite.
Dacă ai ajuns într-o funcție publică ești obligat să pui totul pe tavă, pentru că totul este public, iar oamenii au dreptul să știe cum sunt folosiți banii lor, colectați prin taxe și impozite.
După ce ai lucrat foarte mulți ani pe un calapod al procedurilor e greu să te recalibrezi deodată pe o cu totul altă paradigmă.
Și mai e un aspect: Dăm informațiile cui vrem noi. Nu există! Dar dacă interpretați informațiile? Nu îți pui tu problema asta. E treaba celui care cere informația cum o folosește. Treaba ta e să o dai.
Nu contează că omul acela este ideologic adversar partidului din care faci parte sau instituției pe care o reprezinți. Tu ai obligația să dai informația oricui o cere cât timp ea e publică și cel care o cere e îndreptățit să o ceară.
Am avut cazul recent al premierului fugărit la propriu de presă pentru informațiile despre reformele asociate PNRR și care a acuzat presa că e necivilizată. Cine a greșit acolo?
Agresivitatea este o chestiune de interpretare. O întrebare cu zâmbetul pe buze poate fi mai agresivă decât un pumn în figură.
Eu aș spune că presa a fost insistentă și asta e datoria ei. Când ești numit într-o poziție publică trebuie să îți asumi că un ziarist te poate suna sau aștepta toată ziua pentru o informație.
Am dreptul să fac orice pentru acea informație în limita deontologiei, a bunul sim' și a legislației și tu ai obligația să îmi răspunzi.
Am mai constatat ceva. Când presa devine ea însăși subiect de presă se comportă fix ca politicienii. Am avut cazuri de jurnaliști profesioniști care ajunși subiect de presă încep: dar de ce e importantă informația aceasta? De ce trebuie să publici? De ce sunt subiect? Cine te-a pus? Exact la fel ca politicienii.
Nu e ușor să fii subiect de presă…
Revenind la exemplu, presa a încercat să obțină o informație de evident interes public, iar premierul avea obligația să dea un răspuns, oricât de evaziv.
Avea dreptul la un răspuns evaziv în chestiuni atât de importante cum e creșterea vârstei de pensionare?
Eu plec de la premisa de bună credință. Se poate întâmpla ca unele lucruri să nu fie definitivate, deci să nu fie clare în momentul acela. Ceea ce trebuie să și spui.
Când pornește o astfel de criză de comunicare ești obligat să o rezolvi. A transpirat ceva în presă, trebuie să răspunzi.
Eu nu cred că presa a fost cea obraznică în această situație. Este nepoliticos să faci presa să te alerge. Nu din partea presei a fost lipsa de respect.
Unde e limita dintre informația de interes public și curiozitatea publică?
Orice informație poate fi de interes public într-un anumit context. Orice informație. Inclusiv culoarea tastaturii cumpărată de guvern pentru premier, de exemplu, dacă discut despre aranajamentele de design cerute de premier.
Sau dacă guvernul a cheltuit bani publici pentru a satisface o preferință cromatică a premierului.
Evident! Nu există în relația cu presa întrebarea: de ce vrei tu aceasta informație? Nu e treaba ta! Treaba ta e să răspunzi.
Iar în ceea ce privește viața privată, ține într-adevăr de profesionalismul jurnalistului de a face diferența între chestiunile autentic de viață privată și cele care pot interfera cu activitatea ta.
Nu mă interesează cu cine ești căsătorit, dar atunci când aflu că soția ta a fost avocatul unei părți implicate în dosarul pe care îl instrumentezi, atunci informația devine de interes public pentru că viața ta privată are legătură cu cea profesionala.
Sau dacă îți numești un prieten într-o funcție publică, prietenia ta nu mai este o chestiune de viață privată.
În ultima vreme, presa a pierdut mai multe procese legate de articole de investigație. Rise Project a pierdut cu Ramona Mănescu și Streinu Cercel, Libertatea cu primarul Băluță. Avem o ofensivă împotriva presei?
Oricine are dreptul să reclame orice. După mine problema ar trebui căutată în sistemul judiciar, la pregătirea celor care iau astfel de decizii.
În presă nu se lucrează pe excel. Când eu fac o anchetă despre un primar, evident că imaginea lui va fi șifonată, dar de aici până la obligația de a retrage un articol pentru că el e considerat denigrator este cam mult.
Orice subiect de investigație se consideră nedreptățit. Dar esențială este buna credință în toată jurisdicția europeană, faptul că eu nu am scris ca să te dărâm ca primar, ca să-ți stric imaginea de politician sau familia. Ci pentru că sunt chestiuni de interes public pe care publicul are dreptul să le afle.
Mulți spun că jurnaliștii trebuie să dovedească ce au scris. Nu, nu trebuie, pentru că ei au puteri limitate. Dacă eu vreau să iau o reacție de la premier și el nu vrea să îmi răspundă, nu îl pot obliga. Dacă însă procurorul sau polițistul vine la premier, nu îl poate refuza.
Treaba mea e să arăt niște fapte, treaba altor puteri este să intrumenteze dosare și să le judece. De multe ori noi nu putem dovedi la act ce spunem pentru că avem puteri limitate. Eu trebuie să fac în limitele puterii mele de mișcare, în interes public și cu bună credință.
Din ce în ce mai dese comentarii acuză jurnaliștii că sunt mituiți sau se răzbună pentru că nu au fost mituiți. Suntem într-o criză de credibilitate?
Da, vorbim de o criză majoră de credibilitate de care numai presa e vinovată. De-a lungul timpului, din cauza celor făcute de anumiți confrați, ne-am decredibilizat.
Și ne-am coborât foarte mult sub nivelul publicului. Acum 10-15 ani presa era o autoritate respectată, eram deasupra evenimentelor. Am început să scădem nivelul ca să dăm publicului doar ce-și dorește, atât de mult încât am ajuns să fim sub el. E o schimbare uriașă de raportare a presei la public.
Parte dintre jurnaliști și-au lăsat deoparte menirea. Am avut televiziuni care au servit vădit anumite orientări, partide politice. Ziariștii se acuză reciproc. Este și o lipsă de solidaritate din care câștigă politicul și pierde publicul.
Dar publicul ce vrea de fapt? Pentru că televiziunile care fac presă partinică au audiență uriașă, sunt modele de succes. Iar cei care pretind presa independentă sunt primii care sar atunci când ești independent și cu preferații lor. Nu cumva cam toți vor presă partinică, dar în favoarea lor?
Pe de-o parte, politicienii au fost învățați să meargă doar în zonele unde se simt confortabil, adică la televiziunile care îi susțin necondiționat.
O altă cauză este Facebook. El ne-a învățat că oricât de urât, prost sau mârșav ai fi, îți vei găsi o bulă care să te ridice în slăvi. Existența acestor bule le-a anulat oamenilor rezistența la critică.
Te-ai obișnuit să fii lăudat în bula ta, de prietenii tăi care gândesc și argumentează la fel în zona USR/PNL/PSD/ liberală/progresistă. Ne simțim bine fiecare în zona lui, unde nu suntem contraziși.
S-a ajuns la extrema în care oamenii nici nu mai vor să fie contraziși. Iar dacă jurnalistul o face, nu mai este văzut că un exercițiu democratic, ci ca ofensă, întrebarea nu mai este legitimă, ci una cu fond ascuns, ostilă.
Faptul că ești obișnuit să mișuni în bule unde nimeni nu te contrazice îți anulează rezistența la critică, element fundamental al democrației. Este una dintre cele mai grave consecințe ale social media.
Iar un politician trebuie să aibă o rezistență la critică peste medie pentru că întotdeauna va exista o minoritate care nu te-a votat.
Rezistența la critică se duce spre zero la toate nivelurile. De la președinte care nu acceptă mai mult de o întrebare/ziarist la conferința de presă, întrebare la care adesea răspunde evaziv. Și cum să pun atunci o întrebare de urmărire?
Mai mult, politicienii s-au învățat să comunice pe Facebook. Nu mă interesează răspunsul tău postat pe Facebook. Eu te întreb, mie îmi răspunzi, chiar dacă repeți răspunsul de pe Facebook. Trimiterea la răspunsul de pe Facebook este o mare lipsă de respect.
Dar cel mai grav fenomen este altul: patronii de presă au descoperit că pot să fie mai mult, adică jucători politici, ziariștii au descoperit ce avantaje incorecte pot avea din această meserie, clienții de publicitate au descoperit că pot fi și influențatori prin butonul îți dau sau nu îți dau publicitate.
Problema fundamentală este că fiecare actor implicat în acest joc – patron, jurnalist, client de publicitate și, poate, chiar publicul – a derapat de la rolul lui și a crezut că este mai mult decât trebuie.
Chiar și instituțiile au derapat de la rolul lor, de exemplu CNA, care a început să apere televiziunile. Cam ca polițiștii care au pactizat cu interlopii.
Sunt cercuri vicioase. Dacă ridic nivelul nu mai sunt citit, nu fac bani și falimentez. Dacă nu satisfac patronul, sunt dat afară și mor de foame. Care e drumul înapoi spre zona corectă?
E dificil. Credibilitatea nu s-a pierdut într-o zi, ci în 20 de ani. Și drumul înapoi va dura mult. Singurul mod în care cred că putem să recuperăm este să ne facem treaba. Singura soluție este presa independentă cu redacții mari, cum este Libertatea, sau mici, cum sunt Rise, Recorder, SpotMedia, G4, care își fac treaba respectând regulile.
Poate sunt naiv, dar cred că în timp lumea va descoperi că sunt zone care respectă meseria și prin dezvoltarea lor în timp ne vom recâștiga credibilitatea. Un exemplu e Libertatea, unde Tolontan a venit când era fata de la pagina 5, iar acum avem o publicație respectabilă și respectată.
Recorder a ajuns de la un mic proiect al unor oameni entuziaști, la o publicație care are puterea să influențeze facându-și doar meseria.
Dar cu mare vulnerabilitate financiară. Redacțiile mici sunt mereu cu apa la gură.
Așa este, total de acord. Asta e o mare problemă. Și când ești asaltat de un val de procese, costurile lor te pot doborî.
Am scris și noi despre un caz de la Satu-Mare în care un politician PSD a notificat presa să scoată acuzațiile pe care i le-a adus alt politician. Câteva site-uri s-au executat pentru că nu au puterea financiară să intre într-o lupta în justiție cu un astfel de personaj. Știu că până la urmă vor câștiga, dar până acolo sunt costuri în bani și timp.
Iar presa de investigații este extrem de scumpă.
În toată lumea costă presa de calitate în general. Le recomand mereu oamenilor să vadă filme precum Spotlight, Post care arată amplitudinea unor investigații. Costă foarte mult.
Dar publicul nu știe asta, vrea o investigație în fiecare zi. Lipsa de educație în zona media este o problema sistemică pe care nimeni nu are interesul să o rezolve. Un public educat să consume știri e un public periculos pentru autorități, pentru că știe să vadă dincolo de manipulări.
