Ideea memoriei vizuale este simplă și puternică: o experiență este surprinsă obiectiv, stocată complet și recuperată perfect. Odată văzută, o păstrezi pentru totdeauna. O singură problemă: nu sunt dovezi științifice că există.
Gabrielle F. Principe, cercetătoare în domeniul memoriei, înțelege credința obișnuită în memoria vizuală și acceptă că ideea este convingătoare, dar subliniază că pur și simplu este greșită.
De fapt, memoria noastră nu înregistrează, ci reconstruiește evenimentele, arată ea într-un articol publicat de The Conversation.
Cum funcționează memoria
Memoria umană nu funcționează ca un dispozitiv de înregistrare. Este un proces reconstructiv chiar și în rândul celor cu cele mai extraordinare abilități de memorie.
Când îți amintești un eveniment, memoria nu-ți redă experiențele în același mod de fiecare dată. Nu-i niciodată deloc ușor să accesezi, să recuperezi și să redai o înregistrare statică a unei secvențe stocate din trecut.
De fapt, reconstruiești trecutul punând laolaltă rămășițele experienței disponibile în momentul rememorării. E un proces modelat de o serie de factori, inclusiv indiciile de căutare pe care le folosești; cunoștințele, atitudinile și obiectivele tale actuale; și starea ta de spirit sau dispoziția ta actuală.
Întrucât fiecare dintre acești factori este dinamic și schimbător, îți vei aminti trecutul diferit astăzi - dacă e puțin - față de cum ți-l aminteai ieri și altfel față de cum ți-l vei aminti mâine.
Ceea ce îți amintești nu este doar incomplet, ci și inexact, arată Principe.
De ce unii oameni au o memorie extraordinară
Unele persoane, cum ar fi campionii competițiilor de memorare, au într-adevăr amintiri extraordinare. Pot memora mii de cifre sau pachete întregi de cărți de joc în câteva minute. Reușitele lor sunt reale, dar nu provin dintr-o memorie care face instantanee mentale.
În schimb, acești oameni se bazează pe strategii - cadre mentale construite prin mii de ore de practică deliberată pentru a-și consolida memoria în domenii specifice. Fără aceste strategii, amintirea lor arată cam ca a tuturor celorlalți. Performanța experților reflectă folosirea unor metode mai bune, nu mecanisme diferite.
În literatura de specialitate, abilitatea care se apropie cel mai mult de memoria vizuală este imagistica eidetică: o formă de imagistică mentală în care oamenii susțin că pot continua pentru scurt timp să „vadă” imagini pe care le-au studiat cu atenție și care sunt apoi eliminate din vedere.
Această abilitate este rară, se observă mai ales la copii și dispare de obicei până la adolescență. Chiar și la apogeu, însă, nu atinge idealul din filmele hollywoodiene. Imaginile eidetice se estompează rapid și nu sunt absolut precise. Pot include distorsiuni și chiar detalii care nu au fost observate.
De ce nu este un defect să uiți
Mitul despre amintirile vizuale alimentează ideea că memoria ta a cedat dacă nu-ți poți aminti unele lucruri. Și că dacă memoria ta ar funcționa corect, ar funcționa ca un aparat foto.
Atunci când nu poți recupera informații sau le pierzi complet, poate părea că ceva nu a mers bine. În realitate, uitarea este o funcție utilă. Fără ea, nu ne-am descurca niciodată.
De exemplu, oamenii își folosesc amintirile din trecut pentru a prezice viitorul. Memoria perfectă ar fi o povară. Uitarea șterge detaliile unor episoade specifice și păstrează esența, astfel încât să poți aplica experiențele trecute unor situații noi, nu doar celor care se potrivesc exact cu ce s-a întâmplat înainte.
Uitarea îți protejează sănătatea emoțională. Atenuarea amintirilor pentru evenimente negative, cum ar fi, să zicem, un episod jenant, te ajută mai mult să mergi mai departe decât dacă ai retrăi toate detaliile intens de fiecare dată când evenimentul îți vine în minte.
Uitarea îți protejează și conștiința de sine. Amintirile din trecut formează fundamentul identității tale. Pentru a-și menține un concept de sine stabil, oamenii modifică selectiv sau chiar uită acele amintiri care le contestă părerea despre ei înșiși.
Puținele persoane care se apropie cel mai mult de o memorie aproape perfectă dezvăluie adesea dezavantajele acestei calități. Persoanele cu o memorie autobiografică extrem de puternică își pot aminti aproape fiecare zi din viața lor în detalii vii. Dacă îi ceri să-și amintească ce a făcut pe 24 noiembrie 1999, probabil că îți poate spune.
Abilitatea lor extraordinară pare să provină dintr-o reflecție obișnuită, chiar compulsivă, asupra trecutului lor și dintr-o concentrare pe ancorarea amintirilor la date.
Cu toate acestea, această abilitate e limitată la evenimente autobiografice și astfel de oameni sunt predispuși la diverse tipuri de distorsiuni și erori ale memoriei, la fel ca toți ceilalți.
Deși această abilitate ar putea părea un avantaj, mulți oameni cu o memorie autobiografică superioară o descriu ca fiind epuizantă. Ei se străduiesc să depășească experiențele negative, deoarece amintirile lor le fac să pară la fel de ascuțite ca întotdeauna.
Creierul nu este un film
Convingerile despre „memoria perfectă” influențează modul în care oamenii judecă martorii oculari, pacienții și chiar pe ei înșiși. Acestea influențează deciziile juridice, practicile educaționale și așteptările nerealiste despre ceea ce mintea umană poate – și ar trebui – să facă.
Renunțarea la comparația cu camera foto ar putea fi un pas către o mai bună înțelegere a modului în care funcționează memoria umană. Creierul nu este un film, ci un povestitor – unul care editează, interpretează și remodelează trecutul în lumina prezentului, arată cercetătoarea.
Și aceasta nu este o limitare. Este o superputere.
T.D.
Băluță se plânge de ura și cenzura din social media: Dacă nu ești cu Bolojan, nu trebuie să exiști
Convingerile tale îți pot adăuga sau scădea ani din viață: cum se întâmplă acest lucru
Mesajul lui Putin de Ziua Victoriei: Soldații ruși se opun unei forțe agresive, care e înarmată și susținută de întregul NATO
Plecare de la FCSB: Roș-albaștrii renunță la unul dintre jucătorii care au dus greul în acest sezon
