După un an din al doilea mandat al lui Donald Trump și două ediții tensionate ale Conferinței de Securitate de la München, un lucru devine tot mai clar pentru capitalele europene: viitorul apărării continentului nu mai poate fi construit pe garanția automată a sprijinului american.
Într-o analiză publicată de The Guardian, Paul Taylor, cercetător asociat la European Policy Centre (EPC), un think tank din Bruxelles, susține că Europa trebuie să se pregătească pentru scenariul în care SUA oferă „mai puțin sprijin; probabil mult mai puțin; și posibil – niciun sprijin”.
Iluzia umbrelei americane
Liderii europeni recunosc public nevoia de a reduce dependența de Washington. Totuși, mulți dintre ei – inclusiv premierul britanic Keir Starmer și, într-o anumită măsură, cancelarul german Friedrich Merz – continuă să spere că relația transatlantică va funcționa în caz de criză.
Această speranță nu este însă o certitudine. Taylor pune întrebarea direct: cine crede cu adevărat că Trump ar angaja SUA într-un război de durată în Europa, cu riscuri nucleare, dacă Vladimir Putin ar ocupa un oraș estonian cu populație rusofonă sau ar provoca o criză în arhipelagul norvegian Svalbard?
Mesajul este limpede: Europa trebuie să ia în calcul inclusiv scenariul în care articolul 5 al NATO nu mai este automat garantat politic.
Apărarea costă. Și costă mult
Toate guvernele europene înțeleg că vor trebui să își asume responsabilitatea apărării continentului, eventual pe cont propriu. Asta înseamnă un deceniu de creșteri substanțiale ale cheltuielilor militare.
Opinia publică pare, deocamdată, favorabilă acestui efort. Problema este însă fiscală. State precum Marea Britanie, Franța sau Italia au spațiu bugetar limitat. Un efort major de înarmare ar necesita împrumuturi comune masive – o idee pe care Germania o privește cu reticență.
Dar nu este vorba doar despre cumpărarea de arme.
Dincolo de avioane și fregate
O apărare europeană credibilă înseamnă, desigur, sateliți, avioane de vânătoare și nave militare – capabilități „vizibile”, pe care politicienii le pot prezenta publicului.
Însă la fel de importante sunt elementele mai puțin spectaculoase: stocuri suficiente de muniție, piese de schimb, logistică, antrenamente, exerciții comune și creșterea efectivelor armatei. În unele state, acest lucru ar putea implica reintroducerea unei forme selective de serviciu militar obligatoriu.
Invazia pe scară largă a Ucrainei a demonstrat că războaiele moderne consumă rapid resurse. Europa nu este încă pregătită pentru un conflict prelungit de mare intensitate.
NATO și UE, limitate de propriile reguli
Patru ani de război în Ucraina au scos la iveală limitele structurilor existente.
NATO rămâne dependentă politic de Washington. În 2022, alianța a evitat implicarea directă în sprijinul Kievului și a respins solicitarea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski privind impunerea unei zone de interdicție aeriană. Abia anul trecut NATO a preluat coordonarea livrărilor militare către Ucraina de la SUA.
La rândul său, Uniunea Europeană a reacționat rapid prin sancțiuni economice și reducerea dependenței de gazul rusesc. Însă UE nu este o organizație militară și funcționează pe principiul unanimității, ceea ce permite unor guverne precum cele din Ungaria sau Slovacia să blocheze sau să întârzie decizii.
La Conferința de Securitate de la München, Ursula von der Leyen și Friedrich Merz au invocat articolul 42.7 din tratatul UE – pactul de apărare reciprocă al Uniunii, considerat pe hârtie chiar mai constrângător decât articolul 5 al NATO. Problema este că UE nu are un comandament militar operațional și nici experiență recentă de conducere a unor operațiuni majore.
„Coaliția de Voință” – un nucleu pentru o nouă arhitectură
În contextul negocierilor privind eventuale garanții de securitate pentru Ucraina, nici NATO, nici UE nu au fost vehiculul principal. Washingtonul nu a dorit implicarea directă a alianței pentru a nu complica dialogul cu Moscova.
În schimb, Franța și Regatul Unit – cele două puteri nucleare europene – au inițiat „Coaliția de Voință”, reunind aproximativ 35 de state, inclusiv principalele puteri militare europene, dar și Canada, Japonia, Australia și Noua Zeelandă.
Deocamdată, această structură nu are statut juridic, autoritate formală sau secretariat. Este un mecanism ad-hoc, cu un comandament operațional incipient la Paris.
Totuși, în jurul nucleului E3 (Franța, Germania, Marea Britanie), extins la E6 prin includerea Italiei, Spaniei și Poloniei, începe să se contureze o structură de leadership european flexibilă, capabilă să ia decizii mai rapid decât instituțiile tradiționale.
O uniune europeană a apărării?
Taylor sugerează că această coaliție ar putea deveni nucleul unei viitoare uniuni europene a apărării – un organism capabil să acționeze prin structurile NATO atunci când este posibil, dar și independent, dacă situația o cere.
O variantă teoretică ar fi reactivarea tratatului Uniunii Europei Occidentale din 1955, integrat ulterior în UE, pentru a oferi o bază juridică solidă unei astfel de structuri, incluzând statele UE dispuse, Marea Britanie și Norvegia.
Dar timpul nu este un lux pe care Europa și-l poate permite. Dacă sprijinul american devine limitat sau imprevizibil, continentul are nevoie de un mecanism agil, capabil să reacționeze rapid într-o criză.
Un „consiliu european de securitate” de facto – născut din actuala coaliție – ar putea fi cea mai realistă soluție.